IUDA sau Poemul celor fara de minte

Lacrimile lovesc zgomotos şi trist
Pământul îngropat în infamia noastră,
Mă-ntorc spre humă şi vreau să mai exist
Ca un păcat respins din bolta prea albastră.

Sunt ultimul din negustorii mulţi
Ce-au preschimbat ţărâna-n tină stearpă,
Şi-n urma mea să cadă în genunchi
Oştirile de trupuri ce sfântul nu-l mai poartă.

Mă lepăd de ninsori cu foc căzute-n glie
Şi-mi sabotez năravul de veşnic trădător,
În veci umbrit de suflul prigoanei date mie
Îmi spânzur nălucirea şi-mi fac din moarte dor.

Poemul celor şaizeci de primăveri

Poezia este închinată tatălui meu, Preotul Profesor Tămaş Ioan, la împlinirea vârstei de 60 de ani.

Pe chipul tău brăzdat de timp
Îşi cerne dimineaţa zorii,
În păr şi-n irişi pustiind
Aleanul tânăr al culorii.

„Lumini şi umbre“ ţii în palmă
Şi le trimiţi spre nemurire,
Când viaţa-n mantie de toamnă
Se-aşterne-n vers de amintire.

Sudoarea revărsată-n stele
Zideşte-n nopţi poteci celeste,
Şi-n clipe frânte de durere
Coboară îngerii pe creste.

Amurgul din condei îl legi
Cu fire strânse din icoane,
Cu taină îl îmbrăţişezi
Şi-l priveghezi, născând isoane.

Pe-altarul sufletului tău
Închini iubirea preacurată
Iar suflul, peste ani mai greu,
Îl schimbi în dragoste de tată.

Joc nocturn

Mai e un gând până la miezul nopţii
Şi-n trecerea spre neguri vreau să uiţi,
Fiinţa ta diurnă undeva în munţi,
Şi-amorului infam, prin praf, să-i tragem sorţii.

Am să-ţi petrec pe după gât măceşii,
Din jocul tâmp, fugind, să laşi în spate
Urme de dor cu roşu-npigmentate
Şi stropi din ochii vii ai tinereţii.

Păcatul meu pe rug se va aprinde
Şi tu, jertfindu-ţi pieptul, să aduni
Cenuşa dorului din ochii mei nebuni,
Care pe trupu-ţi frânt o vei întinde.

Tot repetând pornirea frământată
De graba lunii, în ore tot mai stinse,
Te vor răpi în cer aripi întinse
Şi vei pleca din joc îndoliată,

Cu ultimele cuvântări nocturne,
Vântul să-l faci pribeag cu nepăsare
Şi umilit de vruta ta uitare
Trimite-l peste palidele urme.