Trupul florilor de cer

Prin praful celor ce le neagă taina,
Se nasc lipsite de povara sorţii

Miresele ce-alungă întâiul gând al morţii
Şi-n cântul cerului îşi înzestrează haina.

Albastrul intră-n vinele zidite
De mâna Celui ce-n azurul zilei
Petala temătoare o lasă-n grija milei
Şi caută sărutul din locuri neumbrite.

- Să rătăceşti în cele uitate în pământuri,
Şi-n chipul lor să vezi mireasma-nvinsă,
Prin vântul roşiatic să cauţi steaua stinsă
Cu lacrimile grele să te-ntâlneşti în gânduri.

- Cu trupul tău de floare născută fără vină
Să te cobori pe-abisul celor ce-n praf te calcă,
Iar strigătul din visul ce-n noapte te încearcă,
Fă-l să îţi poarte suflul, în palme să te ţină.

- Întinde-te pe boltă, înflăcărează văzul
De stea ursită-n veci cu-ndoliată veste,
În orele din beznă să-şi caute pe creste
O rază plămădită, ce-n tine-şi vede crezul.

- Şi lasă-te pe urmă atinsă de pământ,
În clipa fără margini apleacă-te-nspre Mine...
Te vor cere nebunii din roua care vine
Jurându-ţi închinare, căci fii de floare sunt.

Neliniştea tânărului poet

Neliniştea iubirii din nopţile trecute
Se pleacă peste chipul dimineţii,
Din slove o alungă ei, poeţii,
Şi-n timpuri o trimit, din nou s-o uite.

Apare măcinată lângă ritm şi rimă,
Îşi cere dreptul de a fi un nume,
Spre Eminescu-ngenunchează, şi îi spune
Să-i dea putere şi să-i ia din vină.

În scena asta nu mai sunt poet,
Mi-e scrisul tot mai văduvit de gânduri,
Umbrele de nelinişti îmi calcă peste rânduri
Şi-mi curge din cerneală pe al boemei piept.

Înfrunt pornirea primă şi strig către luceferi,
Eminului etern să i se facă milă,
Din pumni să îmi trimită nelinişti de copilă
Şi ochii izgoniţi să se întoarcă teferi.

Sărutul spinului

Ploaia ne sărută izbind cu foc în buze,
Ne varsă încântarea prin membrele boeme,
De gesturile crude nicicând nu se va teme
Iar dinspre ochii negrii nu mai aşteaptă scuze.

Ne adâncim privirea în umbrele din noi
Şi-nfiripăm adesea revolte din cuvinte,
Spre ploaia ce sărută, şi şterge, şi ne simte
Ne aruncăm ispita, dar tot rămânem goi.

Am îndrăgit din veci doar spinii, nu şi floarea,
Şi am trădat lumina stingând făclii aprinse,
Pe umeri ne apasă întinderi necuprinse
De trandafiri orfani, ce-şi caută culoarea.

Se-ntunecă vazduhul şi plouă peste noapte,
Cu mâinile întinse ne aşteptăm sărutul,
Din stropi ne vor lovi doar spini ce mustră trupul...
Iar tainele celeste se vor ascunde toate.

Timpul dorului de trup

Mă năpădesc păcate grele
Şi-n ziduri vreau să le astup,
Din piatră vreau să port cu mine
Doar timpul dorului de trup.

Răsar nepricepute jertfe
Prin chipuri ofilite-n seară,
Şi sacrificiul pământiu
De lut, începe să mă doară.

Lumina îmi împinge gândul
Prin pieptul ei atât de vrut,
Şi zidurile-şi dau silinţa,
Să-mi facă dorul nevăzut.

Şi-acelaşi dor, născut din vină,
Îmi spune dintre ani să rup
O primăvară, ce mai poartă
Acelaşi timp, rămas din trup.

Stăpânul celor ce-nfloresc

Stăpânul celor ce-nfloresc
Îşi cântă zbuciumul prin noapte,
Sfădit din veci cu trista moarte
El, pictor de tablou ceresc.

Pribeag printre grădini de dame
Amoru-l poartă printre plete,
Şi pururi vrea să ne repete
Pornirea, liedul din trei game.

Stăpânul celor ce-nfloresc
Îşi strânge zilele din munţi,
Plecat din timp pe rele punţi
El, tânăr cavaler domnesc.

Floarea de colţ i se supune
Şi-n timpul ei, îi naşte veacuri,
Domnul îi poartă-n palme leacuri
Rostind, din timp în timp, un nume.

Stăpânul celor ce-nfloresc
Mi-a închinat în vis potirul,
De azi nu-i mai dau morţii birul
Tăcând, ci-n inimi o-njosesc.

Îi strig gândind matern la munte
Şi flori de stâncă-i scot în cale,
O-nchid un secol în uitare
Chemând ninsorile cărunte.