Anul din mileniul opt

În ultimele opt milenii am străjuit întreg pământul,

Supus umil şi credincios al Celui ce ne lasă gândul
Cu zbucium şi văpaie vie, cu preţ de moarte la trădare,
Eternitatea celor care ascultă lacrimi de iertare.

Din scaunul greoi, de piatră, dădeam poruncă de iubire,
Cu temniţa osânditoare le răsplăteam răul din fire
Nevrednicilor ucigaşi de cugete şi flori pascale,
Urâtului îi îngropam chipul diform, în lutul moale.

În fuga lor de câte-o mie, în paşii fără chibzuinţă,
Plecau mileniile prime cu dorul lor de altă fiinţă,
Lăsând în urmă nou-născuţii, întâii ani din alte veacuri
Şi tinerele pământene, cu-amorul lor hrănit de fleacuri.

Copile netede şi albe, cu ochii dezgoliţi şi-albaştrii,
Cu buclele nedeocheate, motiv de certuri printre aştrii,
În gândurile lor curate păstrând neprihănirea pură,
Odihna vântului văratic pe pieptul lor, şi pe-a lor gură.

Pe piatra astăzi deformată de apăsarea mea primară
Îmi las la loc de strajă munţii, cu necuprinsul lor din seară,
Căci teamă-mi este să nu-ţi muşte vreun pământean din mărul copt...
Fecioară, lasă-mi loc prin tine, în anul din mileniul opt.

Şapte zile

De şapte zile nu am pace
Şi-mi plâng luceferii de milă,
De bocete mi-e tot mai silă
Şi-n cerul lor, nu am ce face.

De şapte zile mă apasă
Priviri de trecători pe umăr,
Am obosit, şi nu mai număr
Sudalmele ce nu mă lasă.

De şapte zile câini mă latră
Şi colţii îi trântesc de porţi,
Stăpânii lor se leagă toţi
De mine, răul fără vatră.

De şapte zile toţi poeţii
Mă pomenesc în vers malefic,
Şi-n gândul lor aşa netrebnic
Cu mine mâzgălesc pereţii.

De şapte zile nu mai plouă
Şi-ncep să moară-n straturi crinii,
Se ofilesc şi mărăcinii
În dimineaţa fără rouă.

Cred că-mi aduc bine aminte
De ce se stinge viaţa-n toate,
Sunt zile fără tine, şapte,
De-o săptămână sunt cuminte.

Noaptea nebunilor

Lumina îşi jertfea o rază chinuită
Pe rugul înserării mânate peste munţi,
Sobor de păsări negre se aduna pe punţi,
Nebunii năvăleau din luna plictisită.

Robia-ntunecată îşi căpăta de zestre
Şiraguri înstelate şi urlete de fiară,
Plânset de fată mare ce se ruga să piară
Strivită de armuri, de-un făt fără neveste.

Greierii, necuminţii, îmi colindau ursita,
Jelind eternitatea fără simţ şi izbândă,
Stâlceau muceniceşte făptura ta plăpândă
Vărsând pelinul zilei pe tine, preaiubita.

Împărăţia nopţii îmi dezgropa surâsul,
Eu trimiteam nebunii să-ţi dea grabnic de veste,
Gătindu-te degrabă să-mi vii, ca din poveste,
Cu trâmbiţe şi aur, cu trupul, fericitul.

Nebunii mei din viaţă, nebunii mei din moarte,
Nebunii mei aceeaşi din lunile trecute,
Se adânceau în noaptea fecioarei neştiute,
Îi petreceam cu ochii până erau departe.

Nebunii mei de-ocară, nebunii mei de cântec,
Cu legea neiubirii certaţi dintotdeauna
Împinşi de o poruncă, în braţe tari cu luna,
Ei, tinere odrasle, ieşiţi din tânăr pântec.

Îi aşteptam o vreme, cu mâinile prin plete,
Cu vântul clocotind de spaimă şi mândrie,
Pătruns în ora stinsă de tot ce-ţi strigă ţie:
"Nemuritoare albă, de haos nu ţi-e sete?"

În agonia clipei ce pleacă spre uitare
Reapăreau departe, cu umbrele rănite,
Trimişii fără minte, cu haine găurite,
Încununaţi cu palme, în răni cu leac de sare.

Cădeau bolnavi şi vineţi, nu mai puteau să spună
Pe drumul către tine ce le-a ieşit în cale,
Cu ce fel de făptură se luptă-n trista vale
Şi cine îi sărută pe fruntea lor de humă.

Din gură îmi arunc sudalme şi păcate,
Cu lacrima aprinsă de milă şi cruzime
Îmi reascult ispita şi năvălesc spre tine
Cu gânduri fără viaţă, cu alţi nebuni în spate.

În leagănul pădurii mă port cu-ngrijorare,
În razele de lună mă văd albit de teamă,
A ta neomenie spre beznă mă tot cheamă
Şi-mi las paşii să curgă pe-a răului cărare.

În cântecul de vulturi ce-şi caută norocul
Pe culmile pătate de sânge fără vină
Apar în faţă solii trimişi către lumină
Cu ochii înroşiţi şi-n tâmple reci cu focul.

- Oare îţi pui nebunii să-mi dea mie de veste
Că dorul te apasă în colţul tău de munte
Iar ei, nepământenii, cu inimile crunte,
Îmi istovesc supuşii, lovindu-i peste frunte?

- Am lepădat furia şi vin cu biruinţă,
Şi ceata de nebuni se rânduieşte-n spate,
Să îţi desfaci din patimi, şi să le laşi pe toate...
În braţele de piatră să-mi stai cu neputinţă.

Până spre dimineaţă am înălţat cu tine
În aburii de trupuri a noastre-ntinăciuni,
Mi-ai vindecat cuminţii şi mi-ai născut nebuni,
Rămâi, necruţătoareo, rămâi din nou cu bine.

Să ne iubim

Nu cred că vom rămâne cei din urmă,
În ultimul oraş de pământeni să fim
Aleşii Celui ce înfrânge ura,
Mai bine, provizoriu, să vii să ne iubim.

Nu cred nici în eternul basm idilic
Menit să-nfrunte primul strop de vin
Gustat de cei ce ne vorbesc încă de bine,
Oricum, mai avem timp destul să ne iubim.

Chiar dacă nu ne vor lăsa ei, cerşetorii
De ape limpezi şi de cer senin,
Îi repezim cu cântece de piatră
Şi printre-ndureraţi, chiar vreau să ne iubim.

Mi-a mai rămas un singur crez prin tâmple,
Să mai scăpăm până-n final de-acel venin
Şi curăţaţi, înfăşuraţi şi tineri,
Peste viaţă, vreau tot să ne iubim.

Ultima strigare

Se sting agonizant în soarele de vară
A tale corzi vocale, în sunete afone,
Neîmplinirea-ţi curge prin vene uniforme,
Urâtul se zideşte-n cetatea fără scară.

Am mai murit pe drumuri, prin colb şi pustiire,
Cu setea primordială, cu gândul la izvoare
Adânc ascunse-n fiinţă, mereu biruitoare,
Azi simple gropi funebre privite cu-ngrozire.

În tine există viaţă şi moarte există prin tine,
Copilă lipsită de minte, copilă nascută-n păcate,
Ascute iertarea din strigăt şi roagă amoruri păstrate,
În ziua-nvierii iubirii să scapi de infern tot prin mine.

Tragedie

Îţi meriţi pe deplin eterna tragedie
Menită să te lase a timpului fecioară,
Cu palma mustrii vântul, lipsită de mândrie,
Iar întinarea serii din mine, te doboară.

La începutul zilei păşeai copilăreşte
Cu tălpile curate, prin simţuri dezbinate,
Citeam neosândirea din glezna ce sădeşte
În urma ei viaţă, şi patos, şi păcate.

Din florile de vară ţi-am aşternut tăcere,
Cu tunetul de sfinţi ce-şi poartă-n nori trăsura
Te tot chemam sub munte, bolnavo de durere
Cu leacul vieţii-n palme, în pleoape cu arsura.

Păcatul tău, de teamă, nu a crezut în zile,
Lumina umilită s-a scurs spre nicăieri,
Îţi mai rămâne setea desprinsă dintre file
Încondeiate astăzi, cu stările de ieri.

Teama

Să nu te temi de cel ce scrie
Şi-n versul lui îţi cântă chipul
Şi tâmplele abia născute
Dintr-un amor precum nisipul,
Azi sfărâmat de valuri crunte,
De alţi poeţi şi de oricine,
Legat şi stins şi aruncat
Spre nicăieri, cu tot cu tine.

Să nu te temi de adjective,
De epitetul tău suprem,
"Mai tânără decât prezentul"...
Prin stihul palid te tot chem
În linişte şi-nsingurare,
În prima seară de răcoare,
În colţul unei veri bolnave
De secetă şi supărare.

Iar dacă teama nu te lasă
Şi-mi neglijezi ultimul rol,
Te vreau retrasă din cuvinte
Şi-mi las poemul aşa, gol,
Şi nu mă căuta prin slove,
Cu timpul nici printre decenii,
Mă reculeg cu pământenii
Şi-n romantism rămân ei...genii.