Peisaj de toamnă (La Vâlcele)

Toamna îşi creează propriul paradis,
Un fel de cântec, o gamă de nuanţe
Purtată de sălbatica nălucă-n braţe.

În dezbrăcarea asta fără tentă de păcat,
Orfanii seculari, cu mâinile-amândouă
Se-ascund în adormire, se tem de Cel ce-i plouă.

Am moştenit covorul proaspăt, abia nins,
Şi permisiune-mi dai să-l netezesc trei zile,
La umbra trunchiului lipsit de cer, cu tine.

Bătaia sorilor te va răni în pleoape,
Prin ceaţa de idei îmi vei cunoaşte traiul
De putincios nerod, ce-ţi stinge graiul.

În lipsa unui dialog concret
Cuvântul îl va lua însuşi pământul,
Cu martor mincinos şi lacom, vântul.

Ostenitoare toamnă, bătută cu iubiri,
Închide-ţi pieptul de bătrână doamnă,
Alungă-ne pe toţi în prima zi de iarnă.