Încoronarea reginei de la miazănoapte

Se văd luminile smintite pe cerul de la nord,
Închipuiri amare a celor ce te poartă
Cu jilţul necurat, prin fiecare port,
Prin fiecare minte de toamnă şi de gloată.

Natura îmbătată de vin şi blasfemie
Îşi strigă nepăsarea prin vii şi struguri copţi,
În nordul subjugat e teamă şi urgie,
Apocaliptic gând al fluturilor morţi.

Regatul tău nocturn de azi se va supune
Cu legile tăcerii, a marilor iluzii,
Regină-mbătrânită, tu, du-te şi le spune
Că vei domni cu ură, cu sânge şi confuzii.

Tu du-te şi le-arată scrisorile sosite
Din sudul meu amarnic, din noaptea blestemată,
Arată-le piciorul şi mâinile lovite
De necuprinsul verii, în doliu crunt lăsată.

Abdică, părăsit-o, şi lasă-i să te lege
Cu lanţurile grele, cu-nfiorări şi spini,
Cu martorii plătiţi de răi, ce vor să nege
Culoarea născătoare de lacrimi şi lumini.

Regatul tău cu stânci şi humă nefertilă
Se va însingura cu fiecare toamnă,
Cu fiecare plânset de crai şi de copilă
Lăsată, neiubită-n neşansa de-a fi doamnă.

Se văd pe cer şi urme de calomnie gravă,
Nebună ignoranţă a minţii tale, spune
De ce se întristează şi moartea, şi bolnavă,
În toată-mpărăţia poimâine va apune.

Îţi voi trimite primul cuvânt de împăcare,
"Stai, lasă muritorii, învaţă-i să te uite"
Încoronată doamnă, a timpului uitare,
În neiubirea nopţii se vor petrece multe.

Tu, în toate (Laudatio)

Te văd...în starea ta de doamnă, izvor de sânge-albastru,
În fuga ta de gloate, flămânde şi spurcate,
În mintea ta deschisă, cu limbi ce sună antic,
În glasul tău sensibil, fără tonalitate,
În liniştea pustiei, mulatră, saudită,
În cumpătarea serii, etern luminătoare,
În viforul de-afară, vulgar, impertinent,
În câmpuri vii de mac, cu flori ucigătoare,
În toţi copiii răi, ce-mi sparg cu pietre geamul,
În toţi nepricepuţii din ţara anonimă,
În tunetul ceresc, cu gamele minore,
În dimineţi murdare, lipsite de lumină,
În trandafirul roşu, creat pentru Coroană,
În dalii şi în roze, picturi de Luchian,
În slobozirea gurii, cu furie şi tină,
În treizeci de decenii, în fiecare an,
În rugăciunea serii, moment de amintire,
În gânduri de fecioară, dezfeciorită-n vis,
În mine, schimbătorul de palme şi idei,
În tot, în universul pe care l-ai demis.

Se moare (În stil modern)

Am auzit că se tot moare,
Şi-n nici un caz de bătrâneţe,
Prin urbe, sat şi fortăreţe
Răsună cântecul ce doare.

Se moare scurt, fără motive,
Cu trupul secerat degrabă,
Cu suflul care stă să cadă
În alte lumi, definitive.

Octogenarii se crucesc
Şi au ajuns să nu mai ştie
Dacă sunt veşnici peste glie
Sau dacă, chiar se osândesc.

Se moare brusc, instantaneu,
Fără materie bolnavă,
Fără vreo anecdotă gravă
Cu gust de clocote, de zeu.

În toată Ţara Celor Morţi
Se construiesc case din piatră
Cu geamuri mari, şi fără vatră,
Cu paturi strâmte, pentru toţi.

Sosesc ansambluri pământene
În miez de zi şi-n clar de lună,
În sihăstria cea străbună
De calm, de pace şi de lene.

Orânduiţi după chemare,
Asemuiţi cu timpul toamnei,
Pe umeri cu parfumul doamnei
Şi-n mâini cu pălării murdare.

În moartea lor cu gust de sare
Găsesc urmaşi grăbiţi spre lut
De suflul tot mai slab şi brut,
De versurile funerare.

Abis

Iubito, vreau să ne-ndreptăm spre paradis
Cu cerul aşternut pe umerii tăi goi,
Să fie îngeri, zei, şi într-un gând cu noi,
Să te culeagă din al meu abis.

Iar din abisul meu cu sete te vor scoate
Divinii deocheaţi de ochii tăi smeriţi,
Pe mine, călătorul printre nefericiţi,
Mă vor lăsa zadarnic, mă vor lăsa deoparte.

Ieşită din strânsoare, cu-al tău morav schimbat
Prin preţ de frumuseţe, de fiinţă regândită,
De înstelaţii toţi numită preaiubită,
Primejdiei uitate mă vei lăsa, uitat.

Amorul meu, amorul tău

Amorul meu, un strigăt din pustie,
Un loc bătut în cuie printre munţi,
Bătrânul înţelept de care vreau s-asculţi
Când omenirea toată ţi se va plânge, ţie.

Amorul tău, alt strigăt, dintre ape,
Cu stropi de lacrimi şi cu biciuire,
Cu clopote de-alamă ce sună în neştire,
Din munţii mei, săracii, chemat tot mai aproape.

Amorul meu, nebunul, incoerent poem,
Pe râurile reci stă degerat de friguri,
Amorul tău, cuminte, cu chipul fără riduri,
Mai sincer decât mine, mai mare, mai boem.

În trupul tău

În trupul tău îşi caută sonate
Instrumentiştii toţi, iubită partitură,
Cu note îmblânziţi, cu sunet ce îi fură
Din camerele reci, de lângă reci consoarte.

În trupul tău se-aruncă-n turmă lorzii,
Atât de inspiraţi, cu falsele lor gesturi,
Rămân din straie roşii numai grămezi de resturi,
Dureri le cântă jalea pe vârfurile corzii.

În trupul tău sensibil păleşte toată moartea,
Îi strici eternul rol şi prostul obicei,
Pe buzele stâlcite îi scrii cu mâna "Piei,
În văi pustii te-aruncă, din piatră strânge-ţi partea."

În trupul tău se stinge tot trăznetul ce cade
Pierdut pe lângă plete, cu faţa la pământ,
Amorezat ceresc, bătut de-al vinei gând,
De tunetul, stăpânul ce peste tine şade.

În trupul tău intra-voi şi nu mă vei cunoaşte
Decât în dimineaţă, de ziua naţională,
Când portativul noastru va fi o notă goală
Şi toţi instrumentiştii din tine vor renaşte.

Serai

Pe tine, fiică de moşier, doresc a te cunoaşte,
Vizibil uluit de sensurile firii,
De primul tău copil ce-n vară se va naşte
În umbra jocului nocturn de-a mirii.

Încerc să-ţi luminez în minte alte drumuri,
Să nu te covârşească mulţimea de păcate,
Nu te-arunca de-acum între bătăi de tunuri,
În braţe de valeţi, ce vor sfârşi tăiate.

Eşti încă preadorită, prea albă şi ostilă,
Pe umeri n-ai primit în vizită minciuna,
Făclie cutezantă, sub şapte măşti, umilă,
Certată cu regatul, certată şi cu luna.

Obişnuieşti să baţi în lemnul lustruit
De parcă el te scapă de gândurile rele,
Să-l strigi imperativ pe-un presupus iubit
Întârziat în cale de ale nopţii iele.

Te-am căutat bezmetic un an şi încă unul,
Am colindat apusul răpus de ironie,
În drumul spre moşie ţi-am omorât nebunul
Bolnav de bănuieli şi de melancolie.

Auzi, sunt îndelung dispus să te aştept,
Trei zile voi rămâne sub crinul din fereastră,
Batjocorit constant de-al tău valet deştept,
Cu ochii de supus, cu tâmpla lui albastră.

Pe urmă vei veni aproape dezgolită,
Cu trupul cald ascuns sub cer şi evantai,
Moşierul te va plânge, vei fi de-atunci răpită
De mine, întinatul, în propriul meu serai.

Cea din urmă chemare (Poem rural)

Au dispărut din sat fecioarele şi feţii,
Frumoşii înzestraţi cu pinteni mari şi pene,
Copii care colindă prin roua dimineţii
Lăstarele de viaţă a celor stinşi sub vreme.

Şi-au părăsit părinţii bolnavi de-a foamei muncă,
Cu ochi necruţători le-au retezat sărutul,
Pe braţ de tată lasă durerea şi o pruncă
Născută dimineaţă, în ochi purtând trecutul.

Cu sete se frământă făptura legănată
De un bătrân cuminte, cu tâmplele brăzdate
De arşiţă şi viscol, de vânt ce stă să bată
În ziua nebuniei, în sate de-altădată.

Cu glasul osândit de liniştea profană
Părintele plăpând, cu ochii încă vii,
Îşi pleacă fruntea rece pe-a lacrimii cocoană
Şi-n şoaptă îi urseşte, cu gândul dus spre fii.

- Să-mi stai ca lumânarea, în rugă şi odihnă,
În ochii tăi albaştrii să-mi văd feciori şi fete,
Cu tine, pruncă dragă, să-mi aflu sfânta tihnă
Şi soarele să-ţi pună lumina lui în plete.

- Din carul smuls de stele să îţi coboare-un înger
Şi fruntea să-ţi sărute, pe aripi să te poarte
La mamă şi la tată, la cei ce încă sper
Să vină iar acasă, măcar la a mea moarte...

Condamnarea unui veşnic îndrăgostit

Am adormit în ceas de dimineaţă
După o noapte ca un sacrificiu,
După întrevederi cu tente largi de viciu
Predat în călimară de tocul ce învaţă
Aproape bilunar din pilde personale,
Îmbolnăviri de gripă şi de dor,
Catrene vii scrise de cei ce mor
Aiurea, timpuriu, şi ne provoacă jale.

Cunosc prea bine vina, problema naţională
A dragostei venite în cale din neant,
A stărilor de pace pierdute alarmant
Din culpa Cosânzienei ce umblă tot mai goală,
Gonită de luceferi intimidaţi şi singuri,
Primită de poeţii cu ritm eminescian,
Mereu singuri şi văduvi, de două ori pe an
Loviţi de bunătatea aromelor din rânduri.

Azi noapte n-am fost singur în camera cu boltă
De iarnă văruită prin geruri şi ninsoare,
Am stat cu adunarea de fiice temătoare,
Iubitele venite din ani, pentru revoltă,
Cu amintiri timide şi semne-ntipărite
Pe gâtul încă tânăr, pe umerii bronzaţi
Sub soarele de toamnă, de vinuri îmbătaţi,
Născuţi din pătimire, trimişi către ispite.

Mulţimea feminină cu jertfa ei semnată
Într-un memoriu lung, alcătuit din fapte,
Îmi cere socoteală în miezul meu de noapte
Şi nevoit, din fire, îl iscălesc îndată
Forţat de bucle blonde, de chipuri din icoane,
Cu ochii obosiţi de tragedii şi stele,
Înspăimântate trupuri, idile efemere,
Ale uitării fiice şi foste crude doamne.

Fantasmele certate cu palida mea fiinţă
Îmi strică armonia şi-mi rup în două tocul,
Ocările profunde îi curmă clipei jocul
Şi fuge spre trecut, aprinsa necuviinţă
Se scurge pe podea, pe membre şi pe tâmple,
Îmi leagă viitorul de amorez nocturn,
În starea ei de groază mă-nchide într-un turn
Şi orice e mai rău aştept să se întâmple.

Sunt judecat cu martori cinstiţi şi drepţi din fire,
Stăpâni peste puterea de a-mi trăda păcate,
Când ceasul se avântă spre ora trei din noapte
Îmi laudă virtutea şi-mi scuipă pe iubire
Cu gura-nflăcărată, cu fruntea mult ridată,
Cu fraze coerente rostite-aproape cult,
În turnul condamnării pot doar să tac, şi-ascult
Dovada pertinentă, cea mai din urmă plată.

Sentinţa mea finală se-aprobă, se citeşte
Aspru şi răspicat, cu-accent pe părăsire,
Cu chinul de neşansă, cu stropi de-afurisire,
Străinul meu amor ce-n veci nu va mai creşte
Lăsat în deznădejdea sortitelor spre ură,
În mâini cu file noi şi-aceeaşi călimară
Umplută de osândă şi pentru-a câta oară
Nestăpânită parte a celor ce mă fură.

Îmi sărăcesc amorul în versuri nedorite,
În amintirea nopţii cu spasme şi minuni,
Cu doamnele sosite din case de nebuni
Închipuiri vitale, din zile adormite
Şi scriu, vă scriu doritul poem de necitit...
...........................................................
Cu milă mă semnez, din veci îndrăgostit.

Descântec

Mă simt bolnav şi nu ştiu ce năpastă
S-a abătut asupra mea în miez de toamnă,
Mi-a descântat, grăbită, o cunoscută doamnă,
Desprinsă dintre nobili, de-origine albastră.

Mă învelesc cu gânduri în ultimele nopţi
Şi somnul mi-e război, pierdut în dimineaţă
De cavalerii leneşi, cu starea lor de greaţă,
De fraţii mei de cruce căzuţi în vis, şi morţi.

În vie plânge vinul, aşteaptă să se nască
Zdrobit de comedianţii arhivelor săteşti,
Bolnav şi părăsit mă-ntreb pe unde eşti
Şi-n golul ăsta mare, chipul albit îmi cască.

Din praful de pe drum se-nalţă osândite
Cuvintele lipsite de viaţă şi tărie,
În sat, de dimineaţă, se face cununie
Între nebuni şi îngeri, cu straiele gătite.

Din peisajul ăsta lipseşte numai moartea,
Împiedicată-n calea celor ce vin mai gustă,
Şi mai lipseşte doamna, cu mintea ei îngustă
Să vină, să descânte şi să-şi primească partea.

Casa de lemn

Copila mea, am terminat de construit o casă,
Sunt ostenit şi-n loc de trandafiri am cuie
Pe mâinile bătătorite de muncile ce-mi lasă
Mireasma lemnului de brad ... în simţuri ea se suie.

În fiecare încăpere ţi-am zugrăvit destinul,
Biografia ta, pornită într-o vară,
Cu doi părinţi veniţi din paradisul
Luminilor purtate în seara boleară.

Prin şase camere te vei vedea crescând
Din an în an, mai coaptă şi mai vie,
Nezbuciumată încă de al iubirii gând,
Bălaia mea regină cu păr de păpădie.

În camera din capătul de hol
Nu voi lăsa pe nimeni ca să intre,
Profanii meşteri cu surâsul gol
N-au netezit brutal lemnul cuminte.

Te voi chema-n curând la mine-acasă,
Degrabă să-mi răspunzi din colţul tău de lume,
În camera din urmă voi pune doar o masă
Şi flori de prin păduri îţi vor cădea pe urme.

Şi-acolo, în prezenţa lemnului neatins,
Al nostru martor calm la trecerea-n ispită
Din ziua de amor, când nu era învins
De trei topoare mari cu lame ascuţite
Acolo, lângă cel ce ne veghea din ceruri,
Acum ostenitor al trudei dintre noi,
Vom săvârşi eroic al patimii război
În casa mea eternă, pe umerii tăi goi.

Ruga deceniului III

Mă rog neîncetat de câteva decenii
Să plouă mult, potop să ne cuprindă,
Şuvoiul să-ţi ajungă în casă până-n grindă
Şi să mă chemi, speriată de nebunia vremii.

Mă cred în stare să te scap nevătămată,
Cu braţele să-ţi prind umărul zvelt şi rece,
Să-ţi spun înfrigurat că răul vrea să plece
Numai atunci când nu vei mai fi fată.

Vei spune da, şi-mi vei cădea pe braţe
Precum un înger aripile-şi pleacă
Pe cerul încărcat de nori ce se adapă
Dintr-un pământ mai văduv de romanţe.

Perdeaua incoloră de picuri mari şi grei
Se va preface-n scară către Tată,
Sub legământ solemn îmi vei fi închinată
Şi El va poruncii să coborâm sub tei.

Iar teiul, prieten vechi, ce timpul ni-l tot poartă,
Va ninge iar, cu flori de cer şi basme,
Pe loc ne vom schimba în două vechi fantasme,
Eu, ispitit de tine, tu, dragoste deşartă.

Iubire între două dezastre sau 7 septembrie

Ne cunoaştem de azi dimineaţă
Din primul moment de lumină,
Din satul ce încă suspină
Şi dorului nu-i face faţă.

Septembrie, ziua a şaptea,
Ca pacea-ntre două dezastre
Din timp proorocite de astre,
Văzute pe ceruri doar noaptea.

Iar astăzi e singura dată
Când braţele mele vulgare
Vor fi pentru tine scăpare
De tot ce te lasă uitată.

Ţi-am spus, mai rămân ore şapte
Şi-ncepe potopul de ură,
Fatidica clipă ce-ndură
Pornirile grele din noapte.

Din primul dezastru întins
Pe nouăsprezece veri şi o lună,
Rămân cu puhoi şi furtună,
Ca vasul, de valuri învins.

Dezastrul din prima perioadă,
Dezastrul de-a nu te cunoaşte,
În inimă monştrii îmi naşte,
Şi-mi cer, răzvrătiţi, să te vadă.

Îmi cer să te simtă păşind
Pe braţele lor fără viaţă,
Pe tâmplele lor, şi pe faţă,
În pace să-i simţi adormind.

Să termini de stat cu neghiobii
Şi vino, să-mi pot scrie cartea,
Mai e încă ziua a şaptea
Din luna ce vindecă orbii.

În dansul umilelor strune,
În susur de plâns şi izvoare,
Căzută vei sta la picioare
Iar vântul va şterge din urme.

De mâine voi fi prea departe,
În loc de văzduhul albastru
Vei sta să priveşti un dezastru,
Vei sta, preaiubito, în carte.

Şi-n iarnă voi scrie de tine,
Cea-n veci proorocită de astre,
Iubită-ntre două dezastre,
Cu ziua de şapte-n suspine.

Despre oameni si neoameni

Timpul tot nu te cuprinde
Şi în timpul tău, sunt toate,
Mari iubiri, seri blestemate,
Plâns ce lacrimi îţi întinde
Peste chip divin şi sacru,
Peste clocot de furie,
Peste gând de sărăcie,
Peste gustul lumii, acru.

Ochiul viu, întipărit
Peste-a zilei judecată,
Lasă clipa spintecată
Între cei ce nu înghit
Cerul tot, cu toţi şi toate,
Marea ştearsă precum faţa,
Cânt ce-aprinde dimineaţa
Şi loveşte-n răutate.

Fruntea ta arsă de soare
Şi de raze de lumină
Azi îţi pare-aşa străină,
Şi primeşti în trupul tare
Visul celor ce ascultă
De stăpâni vecini cu moartea,
De păgâni ce-mi scuipă cartea
Şi mi-o fac mereu pierdută.

Mâna-ţi mângâie odoare,
Fii născuţi spre neştiinţă,
Te coboară-n a ta fiinţă
Şi te calcă în picioare,
Cheamă-ţi şapte ursitoare
Şi plăteşte-le să strige
Către sângele ce frige
- Lasă-l, Tată, vezi că doare!

Nu-ţi petrec prin duh putinţa
Robului ce-l stăpâneşte
Pe-mpăratul, când greşeşte,
Şi îi curmă biruinţa,
Nu-ţi voi ridica viaţa
Pentru timpul tot mai greu
Fiindcă tu...eşti un alt eu,
Mă ridic şi-mi şterg prefaţa...
                                 ...poetul pleacă din faţa oglinzii

Poem scris în urma discuţiei prolifice cu prietenul familiei Tămaş, Dani Şanta

Ultimele versuri sau Fuga de lângă poet

Ai vrut să fi numită regina unei nopţi
Trecute-n calendare lângă altele, sute,
Umile şi defecte, în rostul lor nevrute,
Şi ai plecat în grabă, izbind cu sete-n porţi.

N-ai vrut să fi prefaţă a cărţii ce se naşte
Avându-te pe tine copertă şi cuprins,
În peisajul iernii o voi lega, şi nins,
Îi spun iar înserării pe loc să te demaşte.

De-acum îmi schimb şi stilul şi filele şi locul
În care cugetam la ale tale forme
De plâns, de râs, de trup, atât de uniforme,
Croite-n desfătarea Celui ce-nchide jocul.

Cuvinte de seară

Se nasc din ultimele patimi de lumină,
În cântece de clopot, în timp de răzbunare,
Doritele vedenii păstrate-n închinare,
Cu fraţi de întuneric, cu mame fără vină.

Şi-n plânsetul de toamnă îţi poposesc pe gene,
Desculţa mea fecioară, cu gleznele prin ierburi,
Cuvintele de seară ce-ţi vor spune să tremuri
Când noaptea-mi va supune amorul din catrene.

Îţi scriu de-un an doar seara şi mă opresc adesea,
Peniţa deformată de gândurile simple
Îmi pleacă, învăţată, pe foaie şi pe tâmple,
Eu o petrec cu palma, îţi apăr frumuseţea.

În ceasurile lungi mânate înspre drumuri
Să-ţi reciteşti poetul şi să adormi cu dânsul,
Uitată lângă oameni ce-şi vor întinde râsul
Spre lumile neştiute, spre foc de veci, spre fumuri.