Dans diurn în patru acte

Actul I (Convingerea)

Poetul, Elena şi lumea

S-au adunat mulţimi neprihănite

În faţa scenei cu amor pătată

Şi-mi cer, tot clocotind de nebunie,

Să-ţi vadă fruntea crudă şi curată.

Te-aş invita la dans dar teamă-mi este

Să nu fiu întru tot umbrit de tine,

Mulţimea să-l hulească pe cel plin de ruşine

Iar tu, să-ţi mângâi părul desprins dintr-o poveste.

Prea plină de mândrie mi te prelingi pe tâmple,

Şi piesa-i pentru tine, şi-ar trebui să-nceapă,

Dar singură pe scenă ţi-e greu, şi greu mi-e mie,

Bolnav de o privire ce peste umăr scapă.

Coboară pe pământ, ne mustră plătitorii,

Îşi flutură otrava pe doi arginţi primită,

Elena, ne-nconjoară, şi încă negătită

Îmi şezi pe ambii irişi, ca pe amurguri norii.

Actul II (Nepăsarea)

Poetul temător, Elena neclintită, Răul îndrăgostit, mulţimea furioasă

Îmi năvălesc pe umeri răcnete şi sudalme,

Mai e un singur cot şi mă doboară răii,

Opreşte-te din jocul cu neputinţa văii

Şi cheamă-mă pe scânduri aliniate-n palme.

Sunt unul, şi mi-e teamă de cel ce mă priveşte

Prea ispitit de tine, de ritul ce nu-ncepe,

Goneşte-n fiinţa lui a gurii tale sete,

A părului tău mreajă îl prinde, îl căleşte.

Suntem ca două membre ce-şi spală din păcate

Şi-abia putem purcede prin cele muritoare,

Răspunde-mi la sentinţă cu cea dintâi chemare

Şi pe înnebuniţi nu-i mai lăsa s-aştepte.

Elena mea diurnă, amor din praf şi floare,

Condei ce-nşiră aştrii pe locul lor din ceruri,

Nu mă lăsa-n ocara de mii şi mii de feluri,

Jertfit nevinovat pe ale lor altare.

Actul III (Trezirea)

Elena venindu-şi în fire, poetul se linişteşte, mulţimea fierbe

Întoarce-te degrabă şi suflă-mi prima rimă,

Necontenit mă zbat, dar am uitat cuvântul

"Te-ntreb pe tine fată...", nu ştiu unde mi-e cântul...

Să nu te îngrozesc umplându-te de vină?

Simt sub picior o treaptă, mă-ndrept spre alte şase,

Îmi urmăreşti urcuşul cu ochii fără milă,

Pe-nsingurarea zilei am un motiv de silă

Iar fierea le-aş turna-o mulţimilor, în vase.

Văd că-mi întinzi o mână, apuc în pripă braţul,

Se caţără privirea pe tenul tău de sticlă,

Să nu grăieşti, Elena, să-ţi fie iarăşi frică,

Aruncă-te în game, vreau să începem dansul.

Actul IV (Dansul)

Elena se supune, poetul revine la starea boemă, mulţimea aplaudă satisfăcută, Răul se retrage

Sunt primii paşi, îţi aminteşti menirea

De personaj născut, al vieţii salvator,

Atât de-ademenit înspre simţ şi grăire

Cu pauză de gânduri, cu licăriri de dor.

I-am fericit pe viii porniţi înspre regrete

Şi-n dansul nostru iarăşi se naşte un amor,

Rămâi şi după piesă, când va cădea cortina

Pălind în faţa ruptei din basme şi din zbor.

Vârful meu de munte

S-au revărsat mult prea puţine ploi peste pământ
Şi-n rostul lor de izbăvire şi credinţă
Au eşuat, cred, benevol, şi te-au păstrat
La fel de netopită, neîntinată fiinţă.

Celor ce vor veni cu ropote şi spasme
Le-au scris, prin testament, să-şi poarte norii
Pe lângă trupul viu şi plin de nepăcate,
Asemuit cu-astâmpărul din albul florii.

Din vârful meu de munte pironit în cer
Privesc alt joc, în orice act cu tine,
Şi să cobor mi-e teamă, am să pier
Eu, cel ce încă nu ţi-am făcut vreun bine.

Cum mă observi şi urci prea blând pe creste,
Cu brazii înclinaţi în faţa grabei tale,
Desprinsă dintre ploi uitate jos, în văi,
Azi ruptă dintre florile trădate, spre uitare.

Alungă-mi gândul orb, nebiruit de îngeri,
Şi fă din ploaia mea spre ploaia ta o punte,
Pierduta unui rând din cartea mea nescrisă
Mă uită spre apus, cu tot cu al meu munte.

Sentiment creator comun

Te-am recreat după atât de multă trudă,
După mai multe nopţi, cu retuşări severe,
Şi trupul obosit imperativ îmi cere
Să-mi plec spre somn fruntea ce greu asudă.

Dar cum să trec pe drumuri de visare
Când ştiu, profetic, că te vei întoarce
Spre trunchiul amorţit ce-n beznă zace,
Şi vei porni curioasă-n căutare.

Ţi-am dat să bei din cupă băutura
Din flori de mac, menită să te-nchine
Spre armonii celeste, spre marele tău bine
Şi cu un trandafir ţi-am acoperit gura.

Învins de chipul tău paradisiac din fire,
În şirul nopţilor de chin, istovitoare,
Am petrecut pe buze a macului licoare
Şi lângă trupul nou rămân în adormire.

Te vei trezi şi proaspăt însetată,
Vei ocoli scăparea ta dintâi,
Din cer cădea-vor ploi la zgomot de călcâi
Şi din palmele mele vei culege apă.

Ai să munceşti trei zile şi o noapte
Iar la trezirea mea vei fi prin zori pierdută,
Cu tot cu pieptul tău ce-mi lasă testament
Să te iubesc aşa, reconcepută.