Ger

E gerul tot cuprins de nerăbdare,
Împovărat de pricini şi neşanse,
Mânat şi ocărât, spre om şi case,
Beteag străin pierdut peste cărare.

Şi nu-nţelege-n frigul lui nativ,
Că lumea se răzbună prin cuvinte,
Îi ies la luptă chipuri şi veşminte,
Respingătoare spre definitiv.

Iar tu cumplită, tânără copilă,
Îţi verşi din fierbinţeală peste vânt,
Cu dinţii îi desfaci din legământ
Emoţia-ngheţată, inutilă.

Poemul dezgustătorilor şi al dezfecioritelor prematur

Dezgustătorilor monarhi de-mpărăţii lumeşti,
Veninul vostru-nghite al plânsului amor,
Cum vă hrăniţi urâtul cioplit dintr-un topor,
Şi pe tăişul rece îl îmbătaţi cu veşti.

Voi, note de subsol în cărţi netipărite,
Copii de proletari încremeniţi de-un veac,
Sintagme făcătoare de cel mai mare fleac,
Porniţi, toţi, înspre scorburi de trunchiuri părăsite.

Şi-n mulţumirea asta de bun şi rău augur,
Să vă împiedicaţi cu fruntea-nfiptă-n zare,
De ale voastre fiinţe, lipsite de suflare,
Din veci dezfeciorite, solemn şi prematur.

Despre timp (poem matur)

Distanţa dintre două vieţi,
Cu paşii apăsând pământul,
Cu ură izgonind tot vântul,
Batjocorind ai lumii feţi.

O trecere nepământeană
Printre făcuţii din cuvânt,
O alergare-nspre mormânt,
Cu râsul înnecat de teamă.

Ultim omagiu pentru flori,
Cunună prea însângerată,
Alură îndelung uitată,
Motiv prim pentru urlători.

E totuşi timp, delimitat
De viciul marilor idile,
Aprinse-n nopţi şi stinse-n zile
Cu rugăciune şi păcat.

Marele Conac sau Gânduri despre cealaltă lume

Primeşte-mă, Părinte, în Marele Conac,
În Casa ridicată cu-alai de pe pământ,
Sortită celor care chiriaşi oneşti mai sunt,
Şi datoria toată o poartă-n trup de dac.

Ajută-mă, Părinte, să urc cât mai curând,
Pe treptele clădite din fruntea celor zei,
Mâniaţi irevocabil de pământeni mişei,
Lăsaţi pentru păstrare, în Cuibul veşnic sfânt.

Coboară-mă, Părinte, şi-n celălalt conac,
Aprins de nerăbdarea sosirii vinovate,
A Celui ce mai poartă urme de bici pe spate,
Şi-n fruntea Lui se sparge tot zâmbetul de drac.

Mă voi gândi, Părinte, preţ de şapte milenii,
La Casa atârnată de colţul Tău din cer,
Şi-n Ziua Fatalistă în Tine am să pier
Cu tot alaiul simplu, de braţ cu pământenii.

Cvintet demonic

În paradisul celor ce nu cred
Că totul va fi viu, că moartea va muri,
Se naşte-nchipuirea neoamenilor vii.

Îşi frâng braţele tari şi întinate
De purtătorii semnelor lunare,
Pe piatra dezgolită greu, de soare.

Sunt demoni toţi, şi latră, şi te muşcă
De suflet, cu un rău plin, medieval,
Din ochii lor curg lacrimi în aval.

Încrezători în tot ce nu va fi
Nici sfânt, nici crud, nici altfel decât este,
Te năpădesc cu vaga lor poveste.

Cvintet demonic, născocit de cel
Ce nu le dă de ieri decât o şansă,
Să se arunce-n a iubirii transă.

Dama de iarnă

Distinsă doamnă cu ales parfum,
Cumplitul anotimp, grav, ne apasă,
Porneşte spre poetul din capătul de drum
Şi gerul îmblânzit închide-l, scurt, în casă.

Decembristă

Coloanele de ceaţă sfântă
Se sprijină pe dama vie,
Pierduta lumii, timpurie,
Nebuna celor ce cuvântă.

Apropie-te, arătare,
Sudalmă de mărgăritar,
Pe lângă frigul meu avar
Să-ţi faci din trupuri închinare.

Un ger diform îţi curmă calea
Şi drumul se împotriveşte,
Între parade se-ntâlneşte
Amorul meu, cu toată zarea.

Te va răpune decembrista,
Fanatică şi rea iubire,
Odraslă cu menirea-n fire,
Printre păcate uită-ţi lista.