Ger

E gerul tot cuprins de nerăbdare,
Împovărat de pricini şi neşanse,
Mânat şi ocărât, spre om şi case,
Beteag străin pierdut peste cărare.

Şi nu-nţelege-n frigul lui nativ,
Că lumea se răzbună prin cuvinte,
Îi ies la luptă chipuri şi veşminte,
Respingătoare spre definitiv.

Iar tu cumplită, tânără copilă,
Îţi verşi din fierbinţeală peste vânt,
Cu dinţii îi desfaci din legământ
Emoţia-ngheţată, inutilă.

Poemul dezgustătorilor şi al dezfecioritelor prematur

Dezgustătorilor monarhi de-mpărăţii lumeşti,
Veninul vostru-nghite al plânsului amor,
Cum vă hrăniţi urâtul cioplit dintr-un topor,
Şi pe tăişul rece îl îmbătaţi cu veşti.

Voi, note de subsol în cărţi netipărite,
Copii de proletari încremeniţi de-un veac,
Sintagme făcătoare de cel mai mare fleac,
Porniţi, toţi, înspre scorburi de trunchiuri părăsite.

Şi-n mulţumirea asta de bun şi rău augur,
Să vă împiedicaţi cu fruntea-nfiptă-n zare,
De ale voastre fiinţe, lipsite de suflare,
Din veci dezfeciorite, solemn şi prematur.

Despre timp (poem matur)

Distanţa dintre două vieţi,
Cu paşii apăsând pământul,
Cu ură izgonind tot vântul,
Batjocorind ai lumii feţi.

O trecere nepământeană
Printre făcuţii din cuvânt,
O alergare-nspre mormânt,
Cu râsul înnecat de teamă.

Ultim omagiu pentru flori,
Cunună prea însângerată,
Alură îndelung uitată,
Motiv prim pentru urlători.

E totuşi timp, delimitat
De viciul marilor idile,
Aprinse-n nopţi şi stinse-n zile
Cu rugăciune şi păcat.

Marele Conac sau Gânduri despre cealaltă lume

Primeşte-mă, Părinte, în Marele Conac,
În Casa ridicată cu-alai de pe pământ,
Sortită celor care chiriaşi oneşti mai sunt,
Şi datoria toată o poartă-n trup de dac.

Ajută-mă, Părinte, să urc cât mai curând,
Pe treptele clădite din fruntea celor zei,
Mâniaţi irevocabil de pământeni mişei,
Lăsaţi pentru păstrare, în Cuibul veşnic sfânt.

Coboară-mă, Părinte, şi-n celălalt conac,
Aprins de nerăbdarea sosirii vinovate,
A Celui ce mai poartă urme de bici pe spate,
Şi-n fruntea Lui se sparge tot zâmbetul de drac.

Mă voi gândi, Părinte, preţ de şapte milenii,
La Casa atârnată de colţul Tău din cer,
Şi-n Ziua Fatalistă în Tine am să pier
Cu tot alaiul simplu, de braţ cu pământenii.

Cvintet demonic

În paradisul celor ce nu cred
Că totul va fi viu, că moartea va muri,
Se naşte-nchipuirea neoamenilor vii.

Îşi frâng braţele tari şi întinate
De purtătorii semnelor lunare,
Pe piatra dezgolită greu, de soare.

Sunt demoni toţi, şi latră, şi te muşcă
De suflet, cu un rău plin, medieval,
Din ochii lor curg lacrimi în aval.

Încrezători în tot ce nu va fi
Nici sfânt, nici crud, nici altfel decât este,
Te năpădesc cu vaga lor poveste.

Cvintet demonic, născocit de cel
Ce nu le dă de ieri decât o şansă,
Să se arunce-n a iubirii transă.

Dama de iarnă

Distinsă doamnă cu ales parfum,
Cumplitul anotimp, grav, ne apasă,
Porneşte spre poetul din capătul de drum
Şi gerul îmblânzit închide-l, scurt, în casă.

Decembristă

Coloanele de ceaţă sfântă
Se sprijină pe dama vie,
Pierduta lumii, timpurie,
Nebuna celor ce cuvântă.

Apropie-te, arătare,
Sudalmă de mărgăritar,
Pe lângă frigul meu avar
Să-ţi faci din trupuri închinare.

Un ger diform îţi curmă calea
Şi drumul se împotriveşte,
Între parade se-ntâlneşte
Amorul meu, cu toată zarea.

Te va răpune decembrista,
Fanatică şi rea iubire,
Odraslă cu menirea-n fire,
Printre păcate uită-ţi lista.

Noiembrie

În forma ta neşlefuită
Se adâncesc priviri şi zile,
Prin graba lor par
Inutile.

Se-aprinde cerul de la sud
Şi-ţi fură primii călători,
În urma lor tu
Mori.

Iar peste toată moartea ta,
Noiembrie cu chipul şters,
Vei fi de-a pururi vie-n
Vers.

Păcatul meu de căpătâi

Păcatul meu de căpătâi
E dragostea nedesluşită
De omenirea prea
Grăbită.

În celelalte încă pun
Suflul tentant, primejdios,
Prietenul celor de
Jos.

Nebunii încă nenăscuţi
Din lupta mea cu firea-ţi grea,
Vor fi copii de piază
Rea.

Şi din păcat de căpătâi
Vom arunca lumea afară,
Iubindu-ne a câta
Oară.

Lipsă de moralitate

E nuditate şi e frig,
Solfegiul toamnei stă să moară,
Doar corbii
Încă tineri,
Zboară.

Pe cerul izolat de vânt
Cresc florile viitoarei ierni,
Culese-n ceas
De sfinţi
Eterni.

E lipsă de moralitate,
Stejarul încă se jenează
Privind penetul
De vrabie
Trează.

Constant, trec ploile de sus
Şi, fără un motiv anume,
Pe la apus
Încep
Să tune.

Iar tu, tomnatică copilă,
Cu bruma prinsă între gene,
Te-ascunzi,
Ridicol,
În poeme.

Unei pierdute

În încercarea de-a pleda
Nevinovată-n veci cu gândul,
Ascunde-ţi râsul undeva
Şi nu strivi, banal, cuvântul.

Pierduta noastră seculară,
Ţi-ai revândut aseară rândul,
Neliniştea vrea să te doară...
Te va schimba, treptat, pământul.

Recviemul ultimelor o mie de ore

Bătrânul timp, pietrificat
Din cauze necunoscute,
Ne trage iarăşi spre păcat,
Pe loc schimbându-ne în brute.

Tu n-ai rol de împotrivire,
În faţă curge din instinct
Otrava scursă din iubirea
Neoamenilor care mint.

Sunt ore zeci, neterminate,
Amestecate-n praf de drum,
Soluţia-i eternitate
Şi timpul e al tău rob bun.

În rugile de altădată
Cădea tot cerul peste tine,
Înveşmântată, încărcată
Acum, se pare, nu-ţi stă bine.

Îmi mai rămâne să te chem
Din când în când, aşa, credulă,
Să-ţi cânt eternul recviem
În liniştea noastră destulă.

Dansul

Aliniază-te pe postamentul vechi, de piatră,
Nu te mişca preţ de un singur veac,
Începe dansul
Unui mare
Fleac.

Eşti parte integrală a piesei mele prime,
Un personaj la margine de zile
Prefăcute
Şi semi
Senile.

Ai reuşit să-nveţi paşii agonizanţi, de joc
Plasat în spatele unei mulţimi
De oameni tineri
Şi bătrâni
Haini.

E dansul zodiei înfeciorite, de demult,
Al inocenţei ochilor tăi vii,
Priviţi de sute
Şi iubiţi de
Mii.

E timpul îndoielii propuse pentru rol
De către singurul tău salvator,
Mişcat de vânt,
Încă bolnav de
Dor.

La finele teatralei nedumeriri, fireşti,
Îţi vei primi cununa în priviri,
Să pleci dansând
Spre marile
Iubiri.

Inevitabila vindecare

Pe drumul dintre două emisfere
Să te opreşti un gând, o închinare,
Asupra celor două braţe păstrătoare.

Din braţul drept vor răsări speriaţi
Salcâmii îmbătaţi de trista vină
A lumii-ntipărite pe retină.

Pe umărul lovit din neştiinţă
Aşează-te, cu părul împletit
Şi spune-mi cine te-a mai umilit.

Rosteşte tot, cu temere şi silă,
Aruncă haina veche de prigoană,
Precum copacul îşi alungă-o poamă.

Din braţul stâng se va trezi druidul,
Vechiul galez vindecător de multe,
Cu barba ninsă şi cuvinte culte.

Vei sta înfăşurată şapte ani
În leacul lui, nearomat, amar,
Păstrat din vremea primului barbar.

Îţi va prii perioada de odihnă,
Din braţe ai să fugi nemulţumită,
Te-am vindecat de dor, blândă ispită.

Peisaj de toamnă (La Vâlcele)

Toamna îşi creează propriul paradis,
Un fel de cântec, o gamă de nuanţe
Purtată de sălbatica nălucă-n braţe.

În dezbrăcarea asta fără tentă de păcat,
Orfanii seculari, cu mâinile-amândouă
Se-ascund în adormire, se tem de Cel ce-i plouă.

Am moştenit covorul proaspăt, abia nins,
Şi permisiune-mi dai să-l netezesc trei zile,
La umbra trunchiului lipsit de cer, cu tine.

Bătaia sorilor te va răni în pleoape,
Prin ceaţa de idei îmi vei cunoaşte traiul
De putincios nerod, ce-ţi stinge graiul.

În lipsa unui dialog concret
Cuvântul îl va lua însuşi pământul,
Cu martor mincinos şi lacom, vântul.

Ostenitoare toamnă, bătută cu iubiri,
Închide-ţi pieptul de bătrână doamnă,
Alungă-ne pe toţi în prima zi de iarnă.

Forma fericirii - Poem diform

Până la urmă ce e fericirea, cu ce se-aseamănă această primă stare,
Lumina din cuvântul repetat în tihna asfinţitului de soare,
Ofranda limpezită de durere, purtată înspre timp de senectute,
Mânia chipului predat pentru podoabe în vistieria celor nevăzute,
Părtinitoare vină primordială, cu loc de stricăciune şi redută,
Aleasă dezrobire din păcate, din lumea încă prea necunoscută.

În fericirea mea, e poartă la intrare cu clopot şi frânghie înnegrită
De mâini şi gânduri alungate înspre neguri, de toate cele prinse în ispită.

Cunosc cuvântul şi îl înmânez primului om născut şi nedorit,
Unui idiot respins dintre neoameni, cu chipul încă nemărturisit,
Eroilor vânaţi de tentativa frigului albastru şi mişel,
Frumoaselor copile purtătoare de şarm, parfum şi fără ţel,
Părinţilor umbriţi cu neputinţă, întorşi pentru a câta oară
Din forţa binelui înspăimântat la nunta răului care nu vrea să moară.

În fericirea voastră e clocot şi mândrie, ursiţilor cu vocea încă ofilită,
Mai tineri adunaţi pe axul pamântesc, cu faţa silitoare, nelovită.

Îmi spuneţi despre forma propriei idei de fericire cu alai,
Vădită, tolerată, cu munţi închinători şi-n propriul plai
Găsită, în pridvorul conacului trecut în prima prăbuşire,
Lăsat acum un veac de cei ce-n moarte văd iubire,
Răi absolvenţi de viaţă, pe-atunci încă netulburată
De gravele condiţii sufleteşti, cu iz de făt şi râs de fată.

Aşadar, această urmă palidă de sentiment reînfiinţat din mers
Îmi potopeşte crezul de simplu om, prin fire şters.

Totuşi, pledez în defavoarea nesimţirii
Punându-mi scut sensibil, forma fericirii.

Călător printre nefericiţi

Mulţime neiubită, neiertătoare, cruntă,
Pornită peste noapte în marş de împăcare
Cu propriul idol slab, din care tot abundă
Oftatul invidiat de cei fără suflare,
Ridică vălul negru, ridică nepăsarea,
Adormi în vindecare cu gândurile surde,
Netrebnicii încearcă să îţi închidă calea,
De pe veşnicul timp încearcă să te-mburde,
Nemerniciţi din vremea armatelor lunare,
Din ora unde piatra era în legiuire
Cu gura-astâmpărată de silă şi uitare,
Cu tot încrezătorul în moarte şi iubire.

Păcatele geloase se strică printre pleoape,
O, lasă-le să plece, priveşte-i pe vulgari,
Înfige-ţi umilinţa, vorbindu-le de-aproape
Şi leagă-te de ţară, de secetă şi pari
Nefericită gloată, a mea nemernicie,
Maternă colindare de loc înzăpezit,
Supărătoare pildă a celor din urgie,
Suflet dezonorat, mă crezi îndrăgostit
De paşii mei domoli, slabi acordaţi şi plini,
Cu toţii cunoscuţi în cele ce au fost
Idile şi idei, nuanţe vii şi spini,
Aproape îngropate şi ştiute pe de rost.

Va ninge

Va ninge din nou peste noi
Cu foamea din primul păcat,
De tine pe-alocuri uitat,
De mine trimis în război.

Va plânge zăpada pe piept,
Schimbată în rouă de munte
Plimbată-n aval de-a ta luntre
Spre locul în care aştept.

Senină, cu pasul nedemn,
Ascultă cum vine ninsoarea,
Din calea ei pleacă tu floarea,
Primeşte-o în cuget solemn.

Va spune năpraznicul ger
Că loc nu mai e pentru noi,
Va ninge, mă duc înapoi
Spre-al meu jilţ albastru din cer.

Scrisoare din Covasna II

Octombrie îmi lasă motive de sudalmă
Pe fruntea văduvită de timpul semi-viu,
În nordul tău, iubito, aş prefera să fiu
Vârtejul de potop ademenit în palmă.

Avântul turbulent de peisaj pierdut
În toată neputinţa culorilor amare,
Se sparge în timpanul cuprins de înserare,
Se lasă peste toate, netrebnic, prefăcut.

Ştiu, vina milenară îmi aparţine toată,
N-am vrut să urc hain înspre nopţile tale,
Hotar de ploi bătrâne se pleacă peste cale
Şi nesfârşitul hohot te-ntunecă deodată.

Tărâmul scufundat e dor şi biruinţă,
Glorioasă armonie a aşteptării grele,
Ascultă şi coboară în liniştea din stele
Aici, precipitată, chemată la sentinţă.

E ultima scrisoare cu timbru covăsnean,
Răspunsul tău vulgar mi-a dezgolit fereastra,
Nu vreau să-mi fie frig, pierduto-n iarna asta,
Mai bine te arunci în următorul an.

Îndemn

Între noi e universul toamnei
Cu zilele pierdute mai devreme
Prin asfinţitul ploilor mărunte,
Pe drumul tău, întinsul care geme
De teamă, boală şi nesiguranţă,
Orbit de gândul lunii lui Brumar,
Duşmanul pietrelor şi-al mării îngheţate
Mai repede decât în calendar.

În pragul renegării pitoreşti
Să te ascunzi în singurul tablou
Mereu deschis, al tău moştenitor,
Până când timpul va fi iarăşi nou
Şi adecvat piciorului firav,
Pornit desculţ în prima căutare
A învierii sufletului meu,
Scăpat de geruri stinse, şi viitoare.

Exerciţiul de neşansă

Îmbrăcaţi în simplitate,
Dezgoliţi din neputinţă,
Ne rămâne în tendinţă
Dorul de eternitate.

Împărţiţi în sentimente,
Chibzuiţi din neajunsuri,
Rămânem fără răspunsuri
Preschimbaţi în trei fragmente.

Primul fragment

Tatăl celor ce se scurg
Precum cântă-n vie vinul,
Lacrimile au un sens,
Chinul.

Al doilea fragment

Mângâiere fără plată-i
Soarele biruitorul,
Pentru chin şi lacrimi dată,
Dorul.

Al treilea fragment

Ziua îşi propagă fruntea
Înspre cei ce ne-nchid zborul,
Exerciţiul îl rezolvă azi,
Poporul.

Scrisoare din Covasna I

Iubita mea din nord, îţi scriu condiţionat
De vremea tot mai rece, cu vânt necruţător,
În al orchestrei ritm un simplu suflător
Şi ultimul actor dramatic de prin sat.

Castanii dezfrunziţi vor sufletul să-şi vândă
Acum, în miez de toamnă, când nu le-a mai rămas
Decât formalitatea de-a fi eterni un ceas,
Şi fiecare trunchi se-aşează, greu, la pândă.

Iubita mea din sud, copilă dunăreană,
Să nu te întristezi, sunt bine şi aştept
Ofrandele-ngheţate trimise înspre piept,
De cei ajunşi mai sus, cu vinul pus în cană.

Scrisoarea mea centrală ajunge-n patru zile,
Covasna mă separă cu un apus aprins,
În faţa nebuniei eu mă declar învins
Şi îţi provoc mânia în astea două file.

Citiţi pecetea vie, de încă viu poet,
Fecioare purtătoare de tânăr alean,
Pe plicul iscălit în vântul covăsnean
Vă las nedumerirea, răspunsul îl aştept.

Drumul spre pierzanie

Vom fi trimişi printre ruinele cetăţii
În care a plouat neîncetat trei ani,
Priviţi de toţi precum primii duşmani
Ai vieţii.

Drumul e greu, prăpăd e la tot pasul,
Râuri de lapte au secat în timp,
Rămâi lângă potecă, să iţi simt
Iar dansul.

Nu vei pricepe cale de un ceas
Că nu vom fi întâmpinaţi ca regii,
Suntem sălbatici scoşi din calea legii
Fără glas.

Pe umeri ne purtăm iubirea vie,
Mă tem să nu ne cumpere ca robi
Cei trişti şi răi, copiii de neghiobi
Fără simbrie.

Se vede bolta-nchisă la culoare,
Sub ea, e temniţă şi rost de jale,
Ascunde sensul frumuseţii tale
În sudoare.

Să picure aici, din fruntea încălzită,
Să o uităm în florile ce sar
Nemulţumite de otrăvurile grele
Din hotar.

Opreşte-te, cetatea e-nainte,
Suntem aceeaşi încă un sărut,
Peste o zi, de ploi voi fi pierdut
Printre cuvinte.

Dezleagă-te şi scapă din păcate,
Vei pierde veacul cu păreri de rău
Încătuşate lângă chipul tău,
Din nedreptate.

În rol

Mă aflu faţă-n faţă cu a lumii principesă,
Aleasă după forma simplă, lângă un zâmbet grav,
În rol de eroină,
Cu pieptul ei
Brav.

Detaliul exterior supune firea crudă, din instincte,
Reduta se opreşte în linia-ntreruptă de parfum,
Simţit pe scenă,
Şi pierdut pe
Drum.

Sunt condamnat fără să-mi apăr propriul gând,
Sunt nevoit să te aleg aşa cum eşti, tăcută,
Nu vreau să aflu mâine
Că am devenit o
Brută.

Într-adevăr, te defineşte şi decorul pus
De cei ce respirau normal până să stai
Cu timpul tot,
În părul tău
Bălai.

Nu vreau să-ţi fie greu şi n-am să te provoc
La ample încercări şi jocuri de cuvinte,
Aştept să te răceşti,
Eşti încă prea
Fierbinte.

Ai obţinut doritul sens în actul meu,
Din când în când te voi lăsa în pace,
Şi-atunci să-mi spui
Dacă amorul
Tace.

Repetabila schimbare

La trecerea dintre milenii
Mi-e teamă că te vei schimba
În nepăsare, undeva,
Cu toate riturile vremii.

Potopul vechi te va ascunde
În gura marilor vulcani,
Şi-n fierberea de peste ani
E cert, nu îmi vei mai răspunde.

Însingurată, printre cei
Ce nu cunosc al lumii joc,
O să cobori cu ploi de foc
Peste mulţimea de idei.

Nu am habar de amănunte
Prin care te-aş putea reţine,
Sângele tău e roşu-n vine,
Al meu, precum celestul munte.

Tu, purtătoare de ninsori,
Eu, condamnat pentru etern,
Duşmani de moarte în infern,
Îndrăgostiţi în sărbători.

În timp ce scriu

În timp ce scriu nu mă gândesc deloc la moarte,
N-am loc de doliu-n orele mature,
Aroma ei de crini încearcă să mă fure,
Eu îi răspund pierdut, cu tâmplele pe-o carte
În care alte vieţi se spovedesc şi cântă
Fuga de gropi, de oameni fără mască,
Sosiţi de nicăieri sau din regiunea bască,
Cu chipuri odihnite, care nu se frământă
Precum poetul, grav, bărbatul sfânt ce cară
Odoare de iubite, pământul pitoresc,
Arhanghelii în cete, întregul dor ceresc
Pe pieptul condamnat la cea dintâi povară.

Soluţie

Ne tremură pereţii de frigul ce-l purtăm
Prin oasele tocite în muncă de ocnaşi,
Suntem copiii foamei, ai voştri, încă laşi,
Cu zdrenţele de lână abia ne îmbrăcăm.

O lumânare arde în silă pe mormântul
Celor ce ieri strigau "Vrem pâine, nu idei",
În turma părintească transfiguraţi în miei,
Sacrificaţi de marii ce stăpânesc pământul.

În rugăciuni, cuvântul se-nlăcrimează des,
Genunchii au uitat să se îndrepte iar,
Suntem aceeaşi gloată cu suflul de barbar,
Vorbim aceeaşi limbă, cu un alt înţeles.

"Pământ dezmoştenit, deschide-ţi iarăşi gura,
Înghite-ne pe toţi, lasă-i pe semi-zei,
Peste o primăvară se vor mânca-ntre ei
Iar noi vom învia odată cu natura.

Tonalitate

De ce-mi răspunzi mereu major
La întrebările minore,
Pe portativul de la cor
Sopranele-mi par incolore.

Mă crezi puternic, ca un bas,
Bărbat din laterala dreaptă,
Când dirijorul stă un ceas
În plus, pe tine te aşteaptă.

Vom discuta despre solfegii,
Iar notele tale înalte
Rămase singure, ca regii,
Vor coborâ-n tonalitate.

Anotimpuri

    Primăvara

Cerul, copilul născut din lumină,
Învie pe rând munte, om şi ocean,
Memoria ta stă lipită de geam,
Piciorul meu greu se afundă în tină.

Cărarea e moale şi moale ţi-e gândul,
Mai sunt două ceasuri şi poţi să mă vezi
Scăpat din celula bolnavei zăpezi,
Din locul în care stăpân e doar vântul.

Pe muntele tău s-au schimbat interpreţii,
Sonatele fine îmi par neştiute,
Zăpada ucisă cu raze abrupte
Prohodul şi-l cântă pe marginea vieţii.

Ajung imediat, să nu-ţi uiţi cuvântarea,
Vocalele toate pronunţă-le bine,
Sunt surd şi murdar, sunt bolnav după tine,
În părul tău blond voi găsi vindecarea.

Odihnă îmi cere pământul din piept
Şi stau, doar un ceas, lângă trunchiul uscat,
Îmi trag răsuflarea, de vânt legănat,
Iar capul îl plec peste umărul drept.

     Vara

Îmi arde obrazul, din cer mă pleznesc

Văpăi prea fierbinţi, în grabă tresar,
Pe gât am un iris şi-n palme altar
De fluturi cuminţi, cu rost îngeresc.

În somnul meu tâmp a trecut primăvara
Cu jertfe de flori presărate pe munte,
Iertările toate vor ştii cum să umple
Podoaba ta, blândo, când va veni seara.

Purced negreşit, mă revolt, mă afirm
Ca bravul Ulise, cu galben pe frunte,
Nu mai recunosc nimic de la punte,
Pe stânci e alt gri, piscul e mai infirm.

E vară, iubito, e cald şi e trist,
Mai am înainte o mie de coţi,
Rămâi în fereastră cât încă mai poţi,
Culege-ţi răcoarea din pomi şi din şist.

Se-ntunecă firea de foame, de calm,
Cărarea se-nchide ca spuma din lapte,
Mă face să-mi caut sălaş peste noapte
În scâncet de râu şi în versuri de psalm.

     Toamna

Îţi văd silueta proptită de cer,
Nebunul onest cu alura pustie
S-a rupt prematur de vara târzie
Şi nu a crezut într-un joc efemer.

Sunt eu, voi veni, într-un suflet de vin,
Cu Bachus pe urme mă-nchin la-ntâmplare,
Căsuţa ta albă se-arată în zare
Şi sfinţii-şi sărută cerul preasenin.

Mă ţin de copacii cu tablă de-aramă
Şi merele cad în Edenul tentant,
Fecioarele toate mă cred ignorant
Şi părul îl lasă pe umeri de damă.

Suspină, umano, nu-mi vezi blasfemia,
Nevruta mea jale din merii roşcaţi,
Pe cer cad luceferi, în vale cad fraţi
Răniţi de ciorchinii ce-şi apără via.

Pesemne că sunt nevoit să arunc
Aroma de nimfă lăsată pe brumă,
Voi fi ocărât, hai, vino şi du-mă
Spre casa din vârful cu plânset de prunc.

     Iarna

Odaia ta strâmtă, cu ochi îngheţaţi,
Ne lasă senili, între mit şi real,
E frig, necăjito, te du mai în deal
Şi adă feciorii de soare uitaţi.

Să facă ei focul, să-ţi cânte de silă
Supuşii nerozi ai vecinelor tale,
Mă lasă un gând să mă duc înspre vale
Cu tot cu amor şi fără copilă.

Aşteaptă-mă iar, voi veni negreşit
Cu mucuri de chin şi sudoare pe frunte,
Lovit, biruit de poverile crunte,
Cu palme de fier spintecat, părăsit.

Să nu-ţi fie teamă, te du prin vecini,
Fecioarele toate-ţi vor da de mâncare
În blide de lut, în căuş de răbdare,
Pământul întreg şi un braţ plini de spini.

Eu sunt călător, lunatec, barbar,
În anii călcaţi de picioarele tale
Îţi scriu cu amor, pe hârtii şi petale
Ajung, fericito, şi-n braţe iţi sar.

Cântecul vostru (1000 de Volti)

Partea I

Cu braţele arse de-atâta lumină

Cu ochii grăbind spre primul popas,

Rămâneţi ecoul celor ce suspină

Şi vântul vă poartă refrene în glas.

Cu ora ce-şi strigă surorile vii

Pe umărul vostru tocit de neşansă,

Vă cânt nenorocul, iar mâine veţi ştii

Că numai prin dor vom ieşi toţi din transă.

Refren:

E pentru toţi sărutul, şi chinul, şi visul,

Şi toţi să-l răpiţi din Calea Lactee,

Cu trupul brăzdat de prima femeie...

...mai frumoasă decât însuşi Universul,

Mai purtată de cer decât sorii pe bolţi,

De fulger vorbită, pentru o mie de volţi.

Partea a II-a

În paşi de tango urmăriţi-o, şi timpul

Vă va spune uimit că din veci e ursită

Unui tânăr din basm ce-şi ascunde azi chipul,

Unui om neiubit ce-o va face iubită.

Dacă nu se opreşte şi pleacă nebună

Înspre necunoscutul din Marea cea Mare,

Să îi fie blestem, iar în plinul de lună

Să se facă pământ sub ale voastre picioare.

Refren:

E pentru toţi sărutul, şi chinul, şi visul,

Şi toţi să-l răpiţi din Calea Lactee,

Cu trupul brăzdat de prima femeie...

...mai frumoasă decât însuşi Universul,

Mai purtată de cer decât sorii pe bolţi,

De fulger vorbită, pentru o mie de volţi.

Afrodita se revoltă

                Actul I                      

      Discursul Afroditei - Revolta

    (Zeiţa frumuseţii, adunarea zeilor)

- Distinşii mei nemuritori, olimpieni cu-auzul fin,

Mă plec în faţa tuturor, a celor care cu pelin

Mă-ademenesc prin Panteon, sensibili, tineri invitaţi

Din cer de sus sau din infern, de bunul tată adunaţi.

- Sunt întristată şi vă spun, cu trupul plin de vâlvătaie,

Că nu mai vreau să mă cobor în ochii celor ce-n bătaie

De soare-şi vând ocrotitorii, iar gândul lor turbat şi-amar,

Îmi lasă rece apăsarea şi jocul încă prea murdar.

- Apollo, spune-le, cuminte, cum mă înalţi în strai de aur

Când mă priveşti din tot înaltul, când paradisul e balaur

Mânat spre mine, copleşita de cele dintre cei de jos,

Şi soaţa, cred, necuvenită, a numelui Hefaistos.

- Mă rog să-mi înţelegeţi păsul şi suflul rupt din curcubeu,

Fermecătoare şi frumoasă mai mult decât oricine-s eu,

Şi vreau, cu vot împărătesc, să vă conduc din jilţul prim

Pe voi, prietenii de mit, apărătorii de suspin.

              Actul II      

     
        Mânia lui Zeus - Împăcarea                                                                                                             

 (Zeus supărat, zeii înspăimântaţi, Afrodita capitulează)

- Cum îndrăzneşti să te opui puterii mele de folos?

Sunt Zeus, domnul din Olimp şi fiul marelui Cronos,

Voi secera-ndrăznirea celui ce-mi va ucide judecata,

Nelegiuitului barbar cu sânge îi voi da răsplata.

- Tu, Afrodita, blândă toamnă, tu, crinul veşnic înflorit,

De ce nu taci, şi frământarea de ce nu o omori cumplit,

De vrei să pieri precum Driade, sub dalta celui ce m-adoră

Continuă revolta-ţi tâmpă, şi-n Panteon nu vei fi soră.

- Opreşte-te, tu, sărutare a fiecărei nopţi de vară,

Te du cu Hades printre oameni şi vezi cum vei putea afară

Să-ţi vindeci moartea şi durerea, să-ţi chemi titanii laolaltă,

Cu plânsul vitreg vei fi pusă în a sudorilor reci baltă.

- Aşa, copilă visătoare de tron bătut în piatră rară,

Apleacă-ţi fruntea nenăscută şi vino-n braţe, o, fecioară,

Zeiţa nopţii-nviforate de dorul fiilor de fier

Ce umblă fără ascultare prin tot frumosul efemer.     

                                   

Poem personal

În poezia mea de dragoste
Încerc să mă traduc, în scris,
Fără perdeaua sfârtecată
De saltimbanci căzuţi din vis,
Fără revolte de tipi culţi
Şi dame mari, recitatoare,
Pe umerii curaţi purtând
Un sat întreg şi-o închisoare.

Mă simt privit din înălţimi
De ochi nerozi, n-au cum să fie
Decât distinşii hulitori,
Cu Dumnezeu fac poezie
Şi stăm pierduţi câte un an
El inspirând, lipit de geam,
Eu, încurcând în călimară
Doi fraţi cu zâmbet inuman.

În prima carte voi lăsa
Cu testament, zece iubite,
Călăilor din Pakistan
Mai prieteni decât multe clipe
Încununate cu petale
Şi spini înfipţi adânc în buze,
Pe străzi fără de felinare,
Prin cântece de-amor, cu muze.

Incoerent pentru neprieteni
Rămân, şi voi persevera,
N-am să vă strig acum pe nume
X,Y,Z, etcetera,
Dar când păcatul se va naşte
Şi cartea va intra în joc,
Să nu o aruncaţi în tină,
Păstraţi-o pentr-un ultim foc.

Cu dragoste, Poetul

Venus în blugi

Panteonul întreg îmi trimite de veste
Să merg negreşit, cu dovezi şi motive,
Cu suluri curate şi definitive,
Spre locul în care a fost, şi nu este
Zeiţa aleasă de însuşi stăpânul,
Cu ochi de copilă şi braţ de fecioară,
Cu toţi cei ce sunt dispuşi ca să moară,
Poeţi şi artişti şi ţărani ce-şi fac fânul.

Turbat de furie şi-n vis cu războaie,
Se-ncruntă el, Zeus, şi murmură greu
"Pe tot universul mă jur acum eu
Şi înspre pământ nu va mai curge ploaie,
Dacă preaiubita, a mea desfătare
Nu va fi găsită în ziua ce vine,
Blestem voi trimite, şi-n crude ruine
Vor fi cei ce-s surzi la a mea supărare."

Mileniile vin şi îmi bat la fereastră,
Cu lacrimi de foc mă imploră să las
Fatidica fiinţă, cu cerul în glas,
Să plece în spate, prin lumea albastră,
Aşa, pe moment, fără nici o minune,
Înainte de noaptea cu tentă grecească,
Înainte de zeul ce-avea să se nască
Din furtul nerod, al femeii străbune.

Te voi lepăda împreună cu soţii,
Cu hoţii de foc, pe ai lor bidivii,
Doar cântă-mi cu jale isonul ce-l ştii
Şi du-te-napoi, fiica vieţii şi-a morţii,
În lumea mea, nouă, nu-i vreme de rugi,
Căci cerul goneşte mereu tot mai sus,
Să-mi scrii imediat cum ajungi la apus,
A mea, preamodernă, zeiţă în blugi.

Poemul de faţă este un omagiu adus melodiei "Venus in Blue Jeans", lansată în anul 1962 şi interpretată de Jimmy Clanton.

Glasul ielelor

Din margini de lan oropsit de căldură
Se-aud pianine şi harpe proscrise,
Se văd vâlvătăi de săruturi aprinse,
Şi freamătul serii de teamă îndură.

Pe lângă apus, se coboară din stele
Domniţele celui ce nu ne iubeşte,
Pe buze toţi murmură "Doamne fereşte",
Iar ochii lor curg ca şi râu-nspre iele.

Bărbaţii cuminţi le privesc dansul morţii,
Şi mintea le scapă cu dor de păr negru
În calea nebunelor cu chip funebru,
Purtate de timpul ce-şi joacă toţi sorţii.

"Apucă-nspre noi pământean înfricat
Şi lasă-ţi copiii în grijă de sus,
La noapte-n neant lângă domni, vei fi dus
Departe de oameni, departe de sat.

Prin pletele noastre găsi-vei suspin,
Aleanul trupesc nevăzut pe pământ,
Şopti-ne-vei totul, trădat de cuvânt,
Iar noi te vom stinge cu dulcele chin.

Noi, ielele reci şi spurcate de toţi,
Fiice de lut fără duh, fără dor,
Pe drumul străvechi al celor ce mor
Din viaţă te-om lua, când nu te socoţi."

Mâna lui Dumnezeu

Palma Ta, Tată, reliefată, sfântă,
Furtună de lumină peste al meu tipar,
Exodul biruinţei, al viilor ce sar
Îndrăgostiţi, din floarea care se mai frământă.

Glasul Tău, Sfinte, baladă autumnală,
În timpul meu de dor aleasă, fredonată
De toţi cuvântătorii, ieri părăsiţi de boală,
Cu haina lor albastră din cer împrumutată.

Din părul Tău, Iubite, se nasc stăpânitorii,
Amorurile culte, naive şi cereşti,
În fiecare noapte îi dai poruncă florii
Să-şi rătăcească spinii pe tâmple îngereşti.

În mâna Ta, Stăpâne, primeşte-mi fruntea rece,
Cu viscolul pribeag asemuită-n treacăt,
Cununa înroşită nu o lăsa să plece,
Şi printre-ndrăgostiţi închide-mă cu lacăt.

Iubire între două cafele

Iubita mea, cu tâmplele prea grele
De încântări, nesomn şi puritate,
Te-aştept bolnav, între două cafele
Cu gust de trup şi plete revărsate
Pe umeri goi, descoperiţi de altul,
Primul scăpat de ale tale taine
Rătăcitoare-n veac, şi fără calmul
Din paradisul neumbrit de haine.

În ceaşca mea eu voi turna treptat
Oroarea de a nu te mai cunoaşte
În forma ta, de zaţ neterminat
Iubito, prin cafeaua ce se naşte
Te mai aştept, tentat şi obosit,
În urbea ce devine monotonă,
Oraşul de Cafea, al tău îndrăgostit,
Cu liniştea nebună şi afonă.

Casa de nebuni

Aleea încă veche, pe margini văruită
Recent, de-nveseliţii vecini ai disperării,
Se-ntinde nefiresc, inertă, obosită,
Din stâlpul porţii negre până în faţa scării.

Pe lângă ionatanii uitaţi de-a pururi verzi
Nevoile diurne îşi caută scăpare,
Dintre coroane grave doar cerul poţi să-l vezi,
Cu lipsuri de nuanţă, nicicând în sărbătoare.

Conacul de nebuni, regatul de neşansă,
Se naşte din pământ cu silă şi deochi,
Cu braţe şi vitralii ce îţi provoacă-o spasmă
Necontrolată, stare a răului din ochi.

Sudoarea se preface în vânt, şi vântu-n rană,
Din uşa descuiată răsar nepământeni,
Privindu-mă netrebnic, cu haine vechi, de blană,
Strigându-mi, apostolic, "Noi suntem corinteni".

"Noi suntem neiubiţii, ai lumii renegaţi,
Ai înserării prinţi, cu hohote umile,
Părinţi de constelaţii, între pereţi uitaţi
De cei cuvântători, de moarte şi de zile.

Suntem nepricepuţii celor ce nu pricep
Sălbaticul nărav al lipsei de iubire,
Cu spini şi vânătăi ei viaţa o încep
Iar întâlnirea noastră, e grea nefericire.

În noaptea veşniciei am fost închişi nedrept
De îngerii profani căzuţi din paradis
Cu hainele de foc şi sabia în piept,
Rămânem necuminţi în al gloatelor vis.

În zori de primăvară, când soarele domol
Se-ncumetă să iasă din mările de ger,
Îi alungăm spre voi, al liniştii popor,
Cu ţipăt îl mânăm spre cei ce încă pier.

Noi suntem deznădejde şi pacoste şi fum
Când pe genunchii noştri se roagă-n tihnă Sfântul,
Către azilul vieţii au mai lăsat un drum
Şi-n urma ta, om bun, se ară tot pământul."

În graba mea de aer, de somn şi desfătare,
Am părăsit ospiciul tăcut şi adormit,
În strada neiertării pornit în căutare
De zâmbet pitoresc, de pământean iubit.

Dar unde este totul, apusul şi abisul,
De ce otrăvitorii îşi pun pe cap cununi?
Aşteaptă-mă tu, Sfinte plecat spre paradisul
Cu-aleile-nvechite, spre casa de nebuni.

Blestemul Anei sau Primul semn apocaliptic

                         Actul I
                        Trecutul
( Ana, Suflul Făcător, poetul creator)

Cu chipul tău ce-mi pare mai mult slav,
Adânc înfipt în mintea lumii goale,
Cu glasul părăsit de sens, şi-atât de grav
Mi-ai prăpădit creştetul încă moale,
Neterminat, cu forma lui incertă,
Ameninţat de fiecare fiinţă
Rămasă inutil, frumoasă, incorectă,
Purtată spre-nserat cu blândă necuviinţă.

În prăpădirea asta atât de dezgolită
Pe tine te credeam porunca primei zile
De Eden omenesc, fără pământ lipită,
Cu Suflul Făcător în ochi ca de copile
Fără de amintiri, uitare sau neşansă,
Fără osânditori puşi să le stingă sensul
Mişcării pământeşti, motiv etern de transă,
Unui ostenitor, poemul prim şi versul.

Cu zbaterea de stele erai mereu certată,
Să nu-ţi divulge rolul de palidă poveste,
Bolta o scufundai în marea ferecată
Cu lanţuri ruginite, cu chin, fără ferestre,
Urgia ta mondială o-ntruchipau feciorii
Îmbătrâniţi în zile de agonia toată,
De depravări şi jertfe, de legământ cu norii,
Nesăturată scenă, cu răsuflarea moartă.

În mijlocul strânsorii cu dor apocaliptic
M-ai aşteptat cu braţe de fier, întredeschise,
Cu mângâiere sacră, primită încă zilnic,
Ce îmi părea cuminte, în firile aprinse
Mă îmbătam constant, ademenit de toamnă,
Certat şi eu cu sorii, certat cu aşternutul
De flori lumeşti şi albe, cu adiere calmă,
A tale păzitoare de când era-nceputul.

Nu te-ai temut de mine, făţarnicul valet
Al dragostei terestre, a ceea ce nu iubeai,
Cunoscătorul tainic, al stelei şevalet
Pe care te schiţam, în colţul meu de rai
Umpleam cu tine pânza, cu golul tău din trup,
Simţeai zvâcnirea, Ana, simţeai spiritul viu
Al celui pentru care Lacteele se rup,
Al tău bun creator şi al iubirii fiu.


                      Actul II
                     Blestemul
( Ana renăscută, primul semn apocaliptic, poetul salvator)

Am terminat tabloul, vino şi te priveşte
Ana, copilă nouă, ca mana din Egipt,
Răul nu îl mai ai, nimic din prima zestre,
Dezordine vitală cu care ţi-ai înfipt
Ţăruşii neiubirii în fiii mei tembeli,
Păcatul desfrânării în fiicele comune,
Apucătura rece, cu ochii efemeri,
Întreaga toleranţă de zid fără de nume.

Nu-ţi place ipostaza de chip iconografic,
Vroiai să te întinzi cu ura înspre vest,
Să nimiceşti materii până în portul galic
Şi viaţa, şansa pură, să-ţi fie crud incest,
Vicleană ţesătoare a inimilor roşii
Cu ochi de Salomee, cu tonul agravat,
Se îndârjesc trecuţii şi se-mblânzesc nervoşii
Acum, când eu, beteagul, de păr te-am ridicat.

De ce-mi blestemi sărutul cu spume din ocean
O, Ana, neiubito, baladă frământată,
Apocalipsa ta întârzie un an
Şi până vine, strigă spre munţi, să fi iertată
De toţi îndrăgostiţii din închisori şi grote,
De toţi nemuritorii ce te doresc răpită
În haina mea de piele, în glasul fără note,
Tot blestemând sfârşitul cu vorba nesimţită.

Numele selectat pentru acest poem reprezintă reperul sacru al neamului românesc, Ana, jertfa supremă, transpusă aici în personajul negativ al neiubirii actuale.

Încoronarea reginei de la miazănoapte

Se văd luminile smintite pe cerul de la nord,
Închipuiri amare a celor ce te poartă
Cu jilţul necurat, prin fiecare port,
Prin fiecare minte de toamnă şi de gloată.

Natura îmbătată de vin şi blasfemie
Îşi strigă nepăsarea prin vii şi struguri copţi,
În nordul subjugat e teamă şi urgie,
Apocaliptic gând al fluturilor morţi.

Regatul tău nocturn de azi se va supune
Cu legile tăcerii, a marilor iluzii,
Regină-mbătrânită, tu, du-te şi le spune
Că vei domni cu ură, cu sânge şi confuzii.

Tu du-te şi le-arată scrisorile sosite
Din sudul meu amarnic, din noaptea blestemată,
Arată-le piciorul şi mâinile lovite
De necuprinsul verii, în doliu crunt lăsată.

Abdică, părăsit-o, şi lasă-i să te lege
Cu lanţurile grele, cu-nfiorări şi spini,
Cu martorii plătiţi de răi, ce vor să nege
Culoarea născătoare de lacrimi şi lumini.

Regatul tău cu stânci şi humă nefertilă
Se va însingura cu fiecare toamnă,
Cu fiecare plânset de crai şi de copilă
Lăsată, neiubită-n neşansa de-a fi doamnă.

Se văd pe cer şi urme de calomnie gravă,
Nebună ignoranţă a minţii tale, spune
De ce se întristează şi moartea, şi bolnavă,
În toată-mpărăţia poimâine va apune.

Îţi voi trimite primul cuvânt de împăcare,
"Stai, lasă muritorii, învaţă-i să te uite"
Încoronată doamnă, a timpului uitare,
În neiubirea nopţii se vor petrece multe.

Tu, în toate (Laudatio)

Te văd...în starea ta de doamnă, izvor de sânge-albastru,
În fuga ta de gloate, flămânde şi spurcate,
În mintea ta deschisă, cu limbi ce sună antic,
În glasul tău sensibil, fără tonalitate,
În liniştea pustiei, mulatră, saudită,
În cumpătarea serii, etern luminătoare,
În viforul de-afară, vulgar, impertinent,
În câmpuri vii de mac, cu flori ucigătoare,
În toţi copiii răi, ce-mi sparg cu pietre geamul,
În toţi nepricepuţii din ţara anonimă,
În tunetul ceresc, cu gamele minore,
În dimineţi murdare, lipsite de lumină,
În trandafirul roşu, creat pentru Coroană,
În dalii şi în roze, picturi de Luchian,
În slobozirea gurii, cu furie şi tină,
În treizeci de decenii, în fiecare an,
În rugăciunea serii, moment de amintire,
În gânduri de fecioară, dezfeciorită-n vis,
În mine, schimbătorul de palme şi idei,
În tot, în universul pe care l-ai demis.

Se moare (În stil modern)

Am auzit că se tot moare,
Şi-n nici un caz de bătrâneţe,
Prin urbe, sat şi fortăreţe
Răsună cântecul ce doare.

Se moare scurt, fără motive,
Cu trupul secerat degrabă,
Cu suflul care stă să cadă
În alte lumi, definitive.

Octogenarii se crucesc
Şi au ajuns să nu mai ştie
Dacă sunt veşnici peste glie
Sau dacă, chiar se osândesc.

Se moare brusc, instantaneu,
Fără materie bolnavă,
Fără vreo anecdotă gravă
Cu gust de clocote, de zeu.

În toată Ţara Celor Morţi
Se construiesc case din piatră
Cu geamuri mari, şi fără vatră,
Cu paturi strâmte, pentru toţi.

Sosesc ansambluri pământene
În miez de zi şi-n clar de lună,
În sihăstria cea străbună
De calm, de pace şi de lene.

Orânduiţi după chemare,
Asemuiţi cu timpul toamnei,
Pe umeri cu parfumul doamnei
Şi-n mâini cu pălării murdare.

În moartea lor cu gust de sare
Găsesc urmaşi grăbiţi spre lut
De suflul tot mai slab şi brut,
De versurile funerare.

Abis

Iubito, vreau să ne-ndreptăm spre paradis
Cu cerul aşternut pe umerii tăi goi,
Să fie îngeri, zei, şi într-un gând cu noi,
Să te culeagă din al meu abis.

Iar din abisul meu cu sete te vor scoate
Divinii deocheaţi de ochii tăi smeriţi,
Pe mine, călătorul printre nefericiţi,
Mă vor lăsa zadarnic, mă vor lăsa deoparte.

Ieşită din strânsoare, cu-al tău morav schimbat
Prin preţ de frumuseţe, de fiinţă regândită,
De înstelaţii toţi numită preaiubită,
Primejdiei uitate mă vei lăsa, uitat.

Amorul meu, amorul tău

Amorul meu, un strigăt din pustie,
Un loc bătut în cuie printre munţi,
Bătrânul înţelept de care vreau s-asculţi
Când omenirea toată ţi se va plânge, ţie.

Amorul tău, alt strigăt, dintre ape,
Cu stropi de lacrimi şi cu biciuire,
Cu clopote de-alamă ce sună în neştire,
Din munţii mei, săracii, chemat tot mai aproape.

Amorul meu, nebunul, incoerent poem,
Pe râurile reci stă degerat de friguri,
Amorul tău, cuminte, cu chipul fără riduri,
Mai sincer decât mine, mai mare, mai boem.

În trupul tău

În trupul tău îşi caută sonate
Instrumentiştii toţi, iubită partitură,
Cu note îmblânziţi, cu sunet ce îi fură
Din camerele reci, de lângă reci consoarte.

În trupul tău se-aruncă-n turmă lorzii,
Atât de inspiraţi, cu falsele lor gesturi,
Rămân din straie roşii numai grămezi de resturi,
Dureri le cântă jalea pe vârfurile corzii.

În trupul tău sensibil păleşte toată moartea,
Îi strici eternul rol şi prostul obicei,
Pe buzele stâlcite îi scrii cu mâna "Piei,
În văi pustii te-aruncă, din piatră strânge-ţi partea."

În trupul tău se stinge tot trăznetul ce cade
Pierdut pe lângă plete, cu faţa la pământ,
Amorezat ceresc, bătut de-al vinei gând,
De tunetul, stăpânul ce peste tine şade.

În trupul tău intra-voi şi nu mă vei cunoaşte
Decât în dimineaţă, de ziua naţională,
Când portativul noastru va fi o notă goală
Şi toţi instrumentiştii din tine vor renaşte.

Serai

Pe tine, fiică de moşier, doresc a te cunoaşte,
Vizibil uluit de sensurile firii,
De primul tău copil ce-n vară se va naşte
În umbra jocului nocturn de-a mirii.

Încerc să-ţi luminez în minte alte drumuri,
Să nu te covârşească mulţimea de păcate,
Nu te-arunca de-acum între bătăi de tunuri,
În braţe de valeţi, ce vor sfârşi tăiate.

Eşti încă preadorită, prea albă şi ostilă,
Pe umeri n-ai primit în vizită minciuna,
Făclie cutezantă, sub şapte măşti, umilă,
Certată cu regatul, certată şi cu luna.

Obişnuieşti să baţi în lemnul lustruit
De parcă el te scapă de gândurile rele,
Să-l strigi imperativ pe-un presupus iubit
Întârziat în cale de ale nopţii iele.

Te-am căutat bezmetic un an şi încă unul,
Am colindat apusul răpus de ironie,
În drumul spre moşie ţi-am omorât nebunul
Bolnav de bănuieli şi de melancolie.

Auzi, sunt îndelung dispus să te aştept,
Trei zile voi rămâne sub crinul din fereastră,
Batjocorit constant de-al tău valet deştept,
Cu ochii de supus, cu tâmpla lui albastră.

Pe urmă vei veni aproape dezgolită,
Cu trupul cald ascuns sub cer şi evantai,
Moşierul te va plânge, vei fi de-atunci răpită
De mine, întinatul, în propriul meu serai.

Cea din urmă chemare (Poem rural)

Au dispărut din sat fecioarele şi feţii,
Frumoşii înzestraţi cu pinteni mari şi pene,
Copii care colindă prin roua dimineţii
Lăstarele de viaţă a celor stinşi sub vreme.

Şi-au părăsit părinţii bolnavi de-a foamei muncă,
Cu ochi necruţători le-au retezat sărutul,
Pe braţ de tată lasă durerea şi o pruncă
Născută dimineaţă, în ochi purtând trecutul.

Cu sete se frământă făptura legănată
De un bătrân cuminte, cu tâmplele brăzdate
De arşiţă şi viscol, de vânt ce stă să bată
În ziua nebuniei, în sate de-altădată.

Cu glasul osândit de liniştea profană
Părintele plăpând, cu ochii încă vii,
Îşi pleacă fruntea rece pe-a lacrimii cocoană
Şi-n şoaptă îi urseşte, cu gândul dus spre fii.

- Să-mi stai ca lumânarea, în rugă şi odihnă,
În ochii tăi albaştrii să-mi văd feciori şi fete,
Cu tine, pruncă dragă, să-mi aflu sfânta tihnă
Şi soarele să-ţi pună lumina lui în plete.

- Din carul smuls de stele să îţi coboare-un înger
Şi fruntea să-ţi sărute, pe aripi să te poarte
La mamă şi la tată, la cei ce încă sper
Să vină iar acasă, măcar la a mea moarte...

Condamnarea unui veşnic îndrăgostit

Am adormit în ceas de dimineaţă
După o noapte ca un sacrificiu,
După întrevederi cu tente largi de viciu
Predat în călimară de tocul ce învaţă
Aproape bilunar din pilde personale,
Îmbolnăviri de gripă şi de dor,
Catrene vii scrise de cei ce mor
Aiurea, timpuriu, şi ne provoacă jale.

Cunosc prea bine vina, problema naţională
A dragostei venite în cale din neant,
A stărilor de pace pierdute alarmant
Din culpa Cosânzienei ce umblă tot mai goală,
Gonită de luceferi intimidaţi şi singuri,
Primită de poeţii cu ritm eminescian,
Mereu singuri şi văduvi, de două ori pe an
Loviţi de bunătatea aromelor din rânduri.

Azi noapte n-am fost singur în camera cu boltă
De iarnă văruită prin geruri şi ninsoare,
Am stat cu adunarea de fiice temătoare,
Iubitele venite din ani, pentru revoltă,
Cu amintiri timide şi semne-ntipărite
Pe gâtul încă tânăr, pe umerii bronzaţi
Sub soarele de toamnă, de vinuri îmbătaţi,
Născuţi din pătimire, trimişi către ispite.

Mulţimea feminină cu jertfa ei semnată
Într-un memoriu lung, alcătuit din fapte,
Îmi cere socoteală în miezul meu de noapte
Şi nevoit, din fire, îl iscălesc îndată
Forţat de bucle blonde, de chipuri din icoane,
Cu ochii obosiţi de tragedii şi stele,
Înspăimântate trupuri, idile efemere,
Ale uitării fiice şi foste crude doamne.

Fantasmele certate cu palida mea fiinţă
Îmi strică armonia şi-mi rup în două tocul,
Ocările profunde îi curmă clipei jocul
Şi fuge spre trecut, aprinsa necuviinţă
Se scurge pe podea, pe membre şi pe tâmple,
Îmi leagă viitorul de amorez nocturn,
În starea ei de groază mă-nchide într-un turn
Şi orice e mai rău aştept să se întâmple.

Sunt judecat cu martori cinstiţi şi drepţi din fire,
Stăpâni peste puterea de a-mi trăda păcate,
Când ceasul se avântă spre ora trei din noapte
Îmi laudă virtutea şi-mi scuipă pe iubire
Cu gura-nflăcărată, cu fruntea mult ridată,
Cu fraze coerente rostite-aproape cult,
În turnul condamnării pot doar să tac, şi-ascult
Dovada pertinentă, cea mai din urmă plată.

Sentinţa mea finală se-aprobă, se citeşte
Aspru şi răspicat, cu-accent pe părăsire,
Cu chinul de neşansă, cu stropi de-afurisire,
Străinul meu amor ce-n veci nu va mai creşte
Lăsat în deznădejdea sortitelor spre ură,
În mâini cu file noi şi-aceeaşi călimară
Umplută de osândă şi pentru-a câta oară
Nestăpânită parte a celor ce mă fură.

Îmi sărăcesc amorul în versuri nedorite,
În amintirea nopţii cu spasme şi minuni,
Cu doamnele sosite din case de nebuni
Închipuiri vitale, din zile adormite
Şi scriu, vă scriu doritul poem de necitit...
...........................................................
Cu milă mă semnez, din veci îndrăgostit.

Descântec

Mă simt bolnav şi nu ştiu ce năpastă
S-a abătut asupra mea în miez de toamnă,
Mi-a descântat, grăbită, o cunoscută doamnă,
Desprinsă dintre nobili, de-origine albastră.

Mă învelesc cu gânduri în ultimele nopţi
Şi somnul mi-e război, pierdut în dimineaţă
De cavalerii leneşi, cu starea lor de greaţă,
De fraţii mei de cruce căzuţi în vis, şi morţi.

În vie plânge vinul, aşteaptă să se nască
Zdrobit de comedianţii arhivelor săteşti,
Bolnav şi părăsit mă-ntreb pe unde eşti
Şi-n golul ăsta mare, chipul albit îmi cască.

Din praful de pe drum se-nalţă osândite
Cuvintele lipsite de viaţă şi tărie,
În sat, de dimineaţă, se face cununie
Între nebuni şi îngeri, cu straiele gătite.

Din peisajul ăsta lipseşte numai moartea,
Împiedicată-n calea celor ce vin mai gustă,
Şi mai lipseşte doamna, cu mintea ei îngustă
Să vină, să descânte şi să-şi primească partea.