Vârful meu de munte

S-au revărsat mult prea puţine ploi peste pământ
Şi-n rostul lor de izbăvire şi credinţă
Au eşuat, cred, benevol, şi te-au păstrat
La fel de netopită, neîntinată fiinţă.

Celor ce vor veni cu ropote şi spasme
Le-au scris, prin testament, să-şi poarte norii
Pe lângă trupul viu şi plin de nepăcate,
Asemuit cu-astâmpărul din albul florii.

Din vârful meu de munte pironit în cer
Privesc alt joc, în orice act cu tine,
Şi să cobor mi-e teamă, am să pier
Eu, cel ce încă nu ţi-am făcut vreun bine.

Cum mă observi şi urci prea blând pe creste,
Cu brazii înclinaţi în faţa grabei tale,
Desprinsă dintre ploi uitate jos, în văi,
Azi ruptă dintre florile trădate, spre uitare.

Alungă-mi gândul orb, nebiruit de îngeri,
Şi fă din ploaia mea spre ploaia ta o punte,
Pierduta unui rând din cartea mea nescrisă
Mă uită spre apus, cu tot cu al meu munte.