Sărutul spinului

Ploaia ne sărută izbind cu foc în buze,
Ne varsă încântarea prin membrele boeme,
De gesturile crude nicicând nu se va teme
Iar dinspre ochii negrii nu mai aşteaptă scuze.

Ne adâncim privirea în umbrele din noi
Şi-nfiripăm adesea revolte din cuvinte,
Spre ploaia ce sărută, şi şterge, şi ne simte
Ne aruncăm ispita, dar tot rămânem goi.

Am îndrăgit din veci doar spinii, nu şi floarea,
Şi am trădat lumina stingând făclii aprinse,
Pe umeri ne apasă întinderi necuprinse
De trandafiri orfani, ce-şi caută culoarea.

Se-ntunecă vazduhul şi plouă peste noapte,
Cu mâinile întinse ne aşteptăm sărutul,
Din stropi ne vor lovi doar spini ce mustră trupul...
Iar tainele celeste se vor ascunde toate.