Neliniştea tânărului poet

Neliniştea iubirii din nopţile trecute
Se pleacă peste chipul dimineţii,
Din slove o alungă ei, poeţii,
Şi-n timpuri o trimit, din nou s-o uite.

Apare măcinată lângă ritm şi rimă,
Îşi cere dreptul de a fi un nume,
Spre Eminescu-ngenunchează, şi îi spune
Să-i dea putere şi să-i ia din vină.

În scena asta nu mai sunt poet,
Mi-e scrisul tot mai văduvit de gânduri,
Umbrele de nelinişti îmi calcă peste rânduri
Şi-mi curge din cerneală pe al boemei piept.

Înfrunt pornirea primă şi strig către luceferi,
Eminului etern să i se facă milă,
Din pumni să îmi trimită nelinişti de copilă
Şi ochii izgoniţi să se întoarcă teferi.