Heruvimului personal

Te-ntreb pe tine, heruvim ceresc,
Cel ce priveşti în patru zări deodată
Şi-n pisc de munte, şi-n rouă de cer,
Mi-e lumea pe vecie-ncătuşată
De chinul robului ce-i stăpânit de ură
Pentru stăpânul ce-l munceşte-n silă?
Şi-n fruntea lui brăzdată de păcate,
Mai clocoteşte dragostea umilă?

Te-ntreb imperativ şi plin de spaimă
Dacă mai pot crede în regăsire,
Şi-n dimineţi cu aburi de durere
Mai pot vedea materia cum piere
Plină de praf, cu viduri largi, morale,
Întinsă peste spinii din coroană
Şi-n ochii mari, cu patimile Sale
Ce-n timp de dor iubiri în inimi toarnă.

Răspunde-mi, şi mă scoate din noroaie,
Ia-mă de mână şi-mi smuceşte trupul,
Căzut prin ploi de stele funerare,
Şi-asemănat atât de mult cu lutul
În care-mi tot ascund păcatul prim,
Nelămurit, şi-apăsător, şi-amarnic,
Povara fiecărui an şi anotimp,
Prezent mereu dar totuşi, cât de tainic.

Şi trage hotărât, căci am de glezne
Legaţi părinţi, şi fraţi din timpuri stinse,
Prea temători să vadă iar lumina
Şi razele de soare mult întinse
Înspre ţărâna pe veci dăruită
Spre naşterea de oameni şi de îngeri,
Cu suflete lipsite de otravă
Atraşi spre bucuria marii frângeri.