Să-mi vi sub trunchiul tânăr de copac
Şi să mă chemi, prin odele de dor,Pe mine, cel ce scriu şi cel ce tac.
Înspre apus, ai să mă vezi orbit
De ultimele raze pertinente
Şi grav rănit, în irisul căprui,
Voi spune timpului năuc să mai aştepte.
În noapte poposesc mai jos, spre râu,
Să nu mă-npotmolesc prin bezna densă,
Iar despre locul tău cu cerbii voi vorbi
Căci demnă eşti de imn şi de ofensă.
Prin negurile primului pătrar,
Cu-nchipuiri şi gânduri foarte simple,
Voi fi vânat de fiare prăpădite
Cu ochii luminaţi, ce-mi zac pe tâmple.
Înfricoşat de-al meu poem bizar,
De rele-ademenite pe cărare,
Am să fac saltul minim, peste râu,
Şi voi sări pe piept, în carul mare.
Un bidiviu flămând din veci, domestic,
Mă va urca pe cer, peste coroană,
Şi ameţit de iz şi de idei
Îţi voi aduce trupu-mi şi-o icoană.
Dar nu voi pregeta mai mult de-un ceas,
Căci mâine-n jurul teiului va ninge...
La hramul florilor tot singură vei sta
Iar eu, spre tine nu voi mai ajunge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu