Pasărea măiastră îşi cheamă supuşii
Cu aripa-ntinsă pe huma pustie,
Rănită în duh de plecarea-nspre stele
A celui ce viaţă i-a dat, pe vecie.
Din slove de dor amorezi evadează,
Şi-şi rup din veşminte pe-a cărţii prefaţă,
Rămân pagini goale şi flori de câmpie
În urma lor, chipul de înger îngheaţă.
Sinoade de brazi îi ţin doliu pe cetini,
Pârâul de munte îşi susură jalea,
Luceferii cad peste tâmpla mea rece
Crăpându-mi pe trup şi vestindu-mi chemarea.
Mai marele domn al iubirii eterne
Se duce-ntre gânduri, lăsând călimara,
Iar cerul deschis cu alai îl primeşte...
Mai tristă rămâne în ruga ei seara.
Puteri îi vor sta lăcrimând la picioare,
Cu tunet va spune a dragostei taină,
O schiţă de gând şi o frunte de dor
Trimite-va jos înspre timpul de iarnă.
Rămâi printre aştrii prea demn muritor,
Cu tot cu Othello, şi-n palmă cu marea,
Şi vino din timpuri mai jos, prin ninsori,
Iubirii din noi să îi afli scăparea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu