Cu zbucium şi văpaie vie, cu preţ de moarte la trădare,
Eternitatea celor care ascultă lacrimi de iertare.
Din scaunul greoi, de piatră, dădeam poruncă de iubire,
Cu temniţa osânditoare le răsplăteam răul din fire
Nevrednicilor ucigaşi de cugete şi flori pascale,
Urâtului îi îngropam chipul diform, în lutul moale.
În fuga lor de câte-o mie, în paşii fără chibzuinţă,
Plecau mileniile prime cu dorul lor de altă fiinţă,
Lăsând în urmă nou-născuţii, întâii ani din alte veacuri
Şi tinerele pământene, cu-amorul lor hrănit de fleacuri.
Copile netede şi albe, cu ochii dezgoliţi şi-albaştrii,
Cu buclele nedeocheate, motiv de certuri printre aştrii,
În gândurile lor curate păstrând neprihănirea pură,
Odihna vântului văratic pe pieptul lor, şi pe-a lor gură.
Pe piatra astăzi deformată de apăsarea mea primară
Îmi las la loc de strajă munţii, cu necuprinsul lor din seară,
Căci teamă-mi este să nu-ţi muşte vreun pământean din mărul copt...
Fecioară, lasă-mi loc prin tine, în anul din mileniul opt.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu