Noaptea nebunilor

Lumina îşi jertfea o rază chinuită
Pe rugul înserării mânate peste munţi,
Sobor de păsări negre se aduna pe punţi,
Nebunii năvăleau din luna plictisită.

Robia-ntunecată îşi căpăta de zestre
Şiraguri înstelate şi urlete de fiară,
Plânset de fată mare ce se ruga să piară
Strivită de armuri, de-un făt fără neveste.

Greierii, necuminţii, îmi colindau ursita,
Jelind eternitatea fără simţ şi izbândă,
Stâlceau muceniceşte făptura ta plăpândă
Vărsând pelinul zilei pe tine, preaiubita.

Împărăţia nopţii îmi dezgropa surâsul,
Eu trimiteam nebunii să-ţi dea grabnic de veste,
Gătindu-te degrabă să-mi vii, ca din poveste,
Cu trâmbiţe şi aur, cu trupul, fericitul.

Nebunii mei din viaţă, nebunii mei din moarte,
Nebunii mei aceeaşi din lunile trecute,
Se adânceau în noaptea fecioarei neştiute,
Îi petreceam cu ochii până erau departe.

Nebunii mei de-ocară, nebunii mei de cântec,
Cu legea neiubirii certaţi dintotdeauna
Împinşi de o poruncă, în braţe tari cu luna,
Ei, tinere odrasle, ieşiţi din tânăr pântec.

Îi aşteptam o vreme, cu mâinile prin plete,
Cu vântul clocotind de spaimă şi mândrie,
Pătruns în ora stinsă de tot ce-ţi strigă ţie:
"Nemuritoare albă, de haos nu ţi-e sete?"

În agonia clipei ce pleacă spre uitare
Reapăreau departe, cu umbrele rănite,
Trimişii fără minte, cu haine găurite,
Încununaţi cu palme, în răni cu leac de sare.

Cădeau bolnavi şi vineţi, nu mai puteau să spună
Pe drumul către tine ce le-a ieşit în cale,
Cu ce fel de făptură se luptă-n trista vale
Şi cine îi sărută pe fruntea lor de humă.

Din gură îmi arunc sudalme şi păcate,
Cu lacrima aprinsă de milă şi cruzime
Îmi reascult ispita şi năvălesc spre tine
Cu gânduri fără viaţă, cu alţi nebuni în spate.

În leagănul pădurii mă port cu-ngrijorare,
În razele de lună mă văd albit de teamă,
A ta neomenie spre beznă mă tot cheamă
Şi-mi las paşii să curgă pe-a răului cărare.

În cântecul de vulturi ce-şi caută norocul
Pe culmile pătate de sânge fără vină
Apar în faţă solii trimişi către lumină
Cu ochii înroşiţi şi-n tâmple reci cu focul.

- Oare îţi pui nebunii să-mi dea mie de veste
Că dorul te apasă în colţul tău de munte
Iar ei, nepământenii, cu inimile crunte,
Îmi istovesc supuşii, lovindu-i peste frunte?

- Am lepădat furia şi vin cu biruinţă,
Şi ceata de nebuni se rânduieşte-n spate,
Să îţi desfaci din patimi, şi să le laşi pe toate...
În braţele de piatră să-mi stai cu neputinţă.

Până spre dimineaţă am înălţat cu tine
În aburii de trupuri a noastre-ntinăciuni,
Mi-ai vindecat cuminţii şi mi-ai născut nebuni,
Rămâi, necruţătoareo, rămâi din nou cu bine.