Timpul tot nu te cuprinde
Şi în timpul tău, sunt toate,
Mari iubiri, seri blestemate,
Plâns ce lacrimi îţi întinde
Peste chip divin şi sacru,
Peste clocot de furie,
Peste gând de sărăcie,
Peste gustul lumii, acru.
Ochiul viu, întipărit
Peste-a zilei judecată,
Lasă clipa spintecată
Între cei ce nu înghit
Cerul tot, cu toţi şi toate,
Marea ştearsă precum faţa,
Cânt ce-aprinde dimineaţa
Şi loveşte-n răutate.
Fruntea ta arsă de soare
Şi de raze de lumină
Azi îţi pare-aşa străină,
Şi primeşti în trupul tare
Visul celor ce ascultă
De stăpâni vecini cu moartea,
De păgâni ce-mi scuipă cartea
Şi mi-o fac mereu pierdută.
Mâna-ţi mângâie odoare,
Fii născuţi spre neştiinţă,
Te coboară-n a ta fiinţă
Şi te calcă în picioare,
Cheamă-ţi şapte ursitoare
Şi plăteşte-le să strige
Către sângele ce frige
- Lasă-l, Tată, vezi că doare!
Nu-ţi petrec prin duh putinţa
Robului ce-l stăpâneşte
Pe-mpăratul, când greşeşte,
Şi îi curmă biruinţa,
Nu-ţi voi ridica viaţa
Pentru timpul tot mai greu
Fiindcă tu...eşti un alt eu,
Mă ridic şi-mi şterg prefaţa...
...poetul pleacă din faţa oglinzii
Poem scris în urma discuţiei prolifice cu prietenul familiei Tămaş, Dani Şanta
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu