Din primul moment de lumină,Din satul ce încă suspină
Şi dorului nu-i face faţă.
Septembrie, ziua a şaptea,
Ca pacea-ntre două dezastre
Din timp proorocite de astre,
Văzute pe ceruri doar noaptea.
Iar astăzi e singura dată
Când braţele mele vulgare
Vor fi pentru tine scăpare
De tot ce te lasă uitată.
Ţi-am spus, mai rămân ore şapte
Şi-ncepe potopul de ură,
Fatidica clipă ce-ndură
Pornirile grele din noapte.
Din primul dezastru întins
Pe nouăsprezece veri şi o lună,
Rămân cu puhoi şi furtună,
Ca vasul, de valuri învins.
Dezastrul din prima perioadă,
Dezastrul de-a nu te cunoaşte,
În inimă monştrii îmi naşte,
Şi-mi cer, răzvrătiţi, să te vadă.
Îmi cer să te simtă păşind
Pe braţele lor fără viaţă,
Pe tâmplele lor, şi pe faţă,
În pace să-i simţi adormind.
Să termini de stat cu neghiobii
Şi vino, să-mi pot scrie cartea,
Mai e încă ziua a şaptea
Din luna ce vindecă orbii.
În dansul umilelor strune,
În susur de plâns şi izvoare,
Căzută vei sta la picioare
Iar vântul va şterge din urme.
De mâine voi fi prea departe,
În loc de văzduhul albastru
Vei sta să priveşti un dezastru,
Vei sta, preaiubito, în carte.
Şi-n iarnă voi scrie de tine,
Cea-n veci proorocită de astre,
Iubită-ntre două dezastre,
Cu ziua de şapte-n suspine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu