Serai

Pe tine, fiică de moşier, doresc a te cunoaşte,
Vizibil uluit de sensurile firii,
De primul tău copil ce-n vară se va naşte
În umbra jocului nocturn de-a mirii.

Încerc să-ţi luminez în minte alte drumuri,
Să nu te covârşească mulţimea de păcate,
Nu te-arunca de-acum între bătăi de tunuri,
În braţe de valeţi, ce vor sfârşi tăiate.

Eşti încă preadorită, prea albă şi ostilă,
Pe umeri n-ai primit în vizită minciuna,
Făclie cutezantă, sub şapte măşti, umilă,
Certată cu regatul, certată şi cu luna.

Obişnuieşti să baţi în lemnul lustruit
De parcă el te scapă de gândurile rele,
Să-l strigi imperativ pe-un presupus iubit
Întârziat în cale de ale nopţii iele.

Te-am căutat bezmetic un an şi încă unul,
Am colindat apusul răpus de ironie,
În drumul spre moşie ţi-am omorât nebunul
Bolnav de bănuieli şi de melancolie.

Auzi, sunt îndelung dispus să te aştept,
Trei zile voi rămâne sub crinul din fereastră,
Batjocorit constant de-al tău valet deştept,
Cu ochii de supus, cu tâmpla lui albastră.

Pe urmă vei veni aproape dezgolită,
Cu trupul cald ascuns sub cer şi evantai,
Moşierul te va plânge, vei fi de-atunci răpită
De mine, întinatul, în propriul meu serai.