Cea din urmă chemare (Poem rural)

Au dispărut din sat fecioarele şi feţii,
Frumoşii înzestraţi cu pinteni mari şi pene,
Copii care colindă prin roua dimineţii
Lăstarele de viaţă a celor stinşi sub vreme.

Şi-au părăsit părinţii bolnavi de-a foamei muncă,
Cu ochi necruţători le-au retezat sărutul,
Pe braţ de tată lasă durerea şi o pruncă
Născută dimineaţă, în ochi purtând trecutul.

Cu sete se frământă făptura legănată
De un bătrân cuminte, cu tâmplele brăzdate
De arşiţă şi viscol, de vânt ce stă să bată
În ziua nebuniei, în sate de-altădată.

Cu glasul osândit de liniştea profană
Părintele plăpând, cu ochii încă vii,
Îşi pleacă fruntea rece pe-a lacrimii cocoană
Şi-n şoaptă îi urseşte, cu gândul dus spre fii.

- Să-mi stai ca lumânarea, în rugă şi odihnă,
În ochii tăi albaştrii să-mi văd feciori şi fete,
Cu tine, pruncă dragă, să-mi aflu sfânta tihnă
Şi soarele să-ţi pună lumina lui în plete.

- Din carul smuls de stele să îţi coboare-un înger
Şi fruntea să-ţi sărute, pe aripi să te poarte
La mamă şi la tată, la cei ce încă sper
Să vină iar acasă, măcar la a mea moarte...