Casa de nebuni

Aleea încă veche, pe margini văruită
Recent, de-nveseliţii vecini ai disperării,
Se-ntinde nefiresc, inertă, obosită,
Din stâlpul porţii negre până în faţa scării.

Pe lângă ionatanii uitaţi de-a pururi verzi
Nevoile diurne îşi caută scăpare,
Dintre coroane grave doar cerul poţi să-l vezi,
Cu lipsuri de nuanţă, nicicând în sărbătoare.

Conacul de nebuni, regatul de neşansă,
Se naşte din pământ cu silă şi deochi,
Cu braţe şi vitralii ce îţi provoacă-o spasmă
Necontrolată, stare a răului din ochi.

Sudoarea se preface în vânt, şi vântu-n rană,
Din uşa descuiată răsar nepământeni,
Privindu-mă netrebnic, cu haine vechi, de blană,
Strigându-mi, apostolic, "Noi suntem corinteni".

"Noi suntem neiubiţii, ai lumii renegaţi,
Ai înserării prinţi, cu hohote umile,
Părinţi de constelaţii, între pereţi uitaţi
De cei cuvântători, de moarte şi de zile.

Suntem nepricepuţii celor ce nu pricep
Sălbaticul nărav al lipsei de iubire,
Cu spini şi vânătăi ei viaţa o încep
Iar întâlnirea noastră, e grea nefericire.

În noaptea veşniciei am fost închişi nedrept
De îngerii profani căzuţi din paradis
Cu hainele de foc şi sabia în piept,
Rămânem necuminţi în al gloatelor vis.

În zori de primăvară, când soarele domol
Se-ncumetă să iasă din mările de ger,
Îi alungăm spre voi, al liniştii popor,
Cu ţipăt îl mânăm spre cei ce încă pier.

Noi suntem deznădejde şi pacoste şi fum
Când pe genunchii noştri se roagă-n tihnă Sfântul,
Către azilul vieţii au mai lăsat un drum
Şi-n urma ta, om bun, se ară tot pământul."

În graba mea de aer, de somn şi desfătare,
Am părăsit ospiciul tăcut şi adormit,
În strada neiertării pornit în căutare
De zâmbet pitoresc, de pământean iubit.

Dar unde este totul, apusul şi abisul,
De ce otrăvitorii îşi pun pe cap cununi?
Aşteaptă-mă tu, Sfinte plecat spre paradisul
Cu-aleile-nvechite, spre casa de nebuni.