Glasul ielelor

Din margini de lan oropsit de căldură
Se-aud pianine şi harpe proscrise,
Se văd vâlvătăi de săruturi aprinse,
Şi freamătul serii de teamă îndură.

Pe lângă apus, se coboară din stele
Domniţele celui ce nu ne iubeşte,
Pe buze toţi murmură "Doamne fereşte",
Iar ochii lor curg ca şi râu-nspre iele.

Bărbaţii cuminţi le privesc dansul morţii,
Şi mintea le scapă cu dor de păr negru
În calea nebunelor cu chip funebru,
Purtate de timpul ce-şi joacă toţi sorţii.

"Apucă-nspre noi pământean înfricat
Şi lasă-ţi copiii în grijă de sus,
La noapte-n neant lângă domni, vei fi dus
Departe de oameni, departe de sat.

Prin pletele noastre găsi-vei suspin,
Aleanul trupesc nevăzut pe pământ,
Şopti-ne-vei totul, trădat de cuvânt,
Iar noi te vom stinge cu dulcele chin.

Noi, ielele reci şi spurcate de toţi,
Fiice de lut fără duh, fără dor,
Pe drumul străvechi al celor ce mor
Din viaţă te-om lua, când nu te socoţi."