Actul I
Discursul Afroditei - Revolta
(Zeiţa frumuseţii, adunarea zeilor)
- Distinşii mei nemuritori, olimpieni cu-auzul fin,
Mă plec în faţa tuturor, a celor care cu pelin
Mă-ademenesc prin Panteon, sensibili, tineri invitaţi
Din cer de sus sau din infern, de bunul tată adunaţi.
- Sunt întristată şi vă spun, cu trupul plin de vâlvătaie,
Că nu mai vreau să mă cobor în ochii celor ce-n bătaie
De soare-şi vând ocrotitorii, iar gândul lor turbat şi-amar,
Îmi lasă rece apăsarea şi jocul încă prea murdar.
- Apollo, spune-le, cuminte, cum mă înalţi în strai de aur
Când mă priveşti din tot înaltul, când paradisul e balaur
Mânat spre mine, copleşita de cele dintre cei de jos,
Şi soaţa, cred, necuvenită, a numelui Hefaistos.
- Mă rog să-mi înţelegeţi păsul şi suflul rupt din curcubeu,
Fermecătoare şi frumoasă mai mult decât oricine-s eu,
Şi vreau, cu vot împărătesc, să vă conduc din jilţul prim
Pe voi, prietenii de mit, apărătorii de suspin.
Actul II
Mânia lui Zeus - Împăcarea
(Zeus supărat, zeii înspăimântaţi, Afrodita capitulează)
- Cum îndrăzneşti să te opui puterii mele de folos?
Sunt Zeus, domnul din Olimp şi fiul marelui Cronos,
Voi secera-ndrăznirea celui ce-mi va ucide judecata,
Nelegiuitului barbar cu sânge îi voi da răsplata.
- Tu, Afrodita, blândă toamnă, tu, crinul veşnic înflorit,
De ce nu taci, şi frământarea de ce nu o omori cumplit,
De vrei să pieri precum Driade, sub dalta celui ce m-adoră
Continuă revolta-ţi tâmpă, şi-n Panteon nu vei fi soră.
- Opreşte-te, tu, sărutare a fiecărei nopţi de vară,
Te du cu Hades printre oameni şi vezi cum vei putea afară
Să-ţi vindeci moartea şi durerea, să-ţi chemi titanii laolaltă,
Cu plânsul vitreg vei fi pusă în a sudorilor reci baltă.
- Aşa, copilă visătoare de tron bătut în piatră rară,
Apleacă-ţi fruntea nenăscută şi vino-n braţe, o, fecioară,
Zeiţa nopţii-nviforate de dorul fiilor de fier
Ce umblă fără ascultare prin tot frumosul efemer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu