Până la urmă ce e fericirea, cu ce se-aseamănă această primă stare,
Lumina din cuvântul repetat în tihna asfinţitului de soare,
Ofranda limpezită de durere, purtată înspre timp de senectute,
Mânia chipului predat pentru podoabe în vistieria celor nevăzute,
Părtinitoare vină primordială, cu loc de stricăciune şi redută,
Aleasă dezrobire din păcate, din lumea încă prea necunoscută.
În fericirea mea, e poartă la intrare cu clopot şi frânghie înnegrită
De mâini şi gânduri alungate înspre neguri, de toate cele prinse în ispită.
Cunosc cuvântul şi îl înmânez primului om născut şi nedorit,
Unui idiot respins dintre neoameni, cu chipul încă nemărturisit,
Eroilor vânaţi de tentativa frigului albastru şi mişel,
Frumoaselor copile purtătoare de şarm, parfum şi fără ţel,
Părinţilor umbriţi cu neputinţă, întorşi pentru a câta oară
Din forţa binelui înspăimântat la nunta răului care nu vrea să moară.
În fericirea voastră e clocot şi mândrie, ursiţilor cu vocea încă ofilită,
Mai tineri adunaţi pe axul pamântesc, cu faţa silitoare, nelovită.
Îmi spuneţi despre forma propriei idei de fericire cu alai,
Vădită, tolerată, cu munţi închinători şi-n propriul plai
Găsită, în pridvorul conacului trecut în prima prăbuşire,
Lăsat acum un veac de cei ce-n moarte văd iubire,
Răi absolvenţi de viaţă, pe-atunci încă netulburată
De gravele condiţii sufleteşti, cu iz de făt şi râs de fată.
Aşadar, această urmă palidă de sentiment reînfiinţat din mers
Îmi potopeşte crezul de simplu om, prin fire şters.
Totuşi, pledez în defavoarea nesimţirii
Punându-mi scut sensibil, forma fericirii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu