TĂMAŞ VASILE ANTONIE

"În timp ce scriu nu mă gândesc deloc la moarte,mă văd atât de viu prin versuri" Tămaş Vasile Antonie

DREPTURILE DE AUTOR IMI SUNT REZERVATE

Poemele de pe acest blog sunt publicate şi promovate în cotidianul Observatorul de Covasna, prin dăruirea de suflet a prietenului Dani Şanta şi a redacţiei ziarului menţionat.

luni, 1 octombrie 2012

Blestemul Anei sau Primul semn apocaliptic

                         Actul I
                        Trecutul
( Ana, Suflul Făcător, poetul creator)

Cu chipul tău ce-mi pare mai mult slav,
Adânc înfipt în mintea lumii goale,
Cu glasul părăsit de sens, şi-atât de grav
Mi-ai prăpădit creştetul încă moale,
Neterminat, cu forma lui incertă,
Ameninţat de fiecare fiinţă
Rămasă inutil, frumoasă, incorectă,
Purtată spre-nserat cu blândă necuviinţă.

În prăpădirea asta atât de dezgolită
Pe tine te credeam porunca primei zile
De Eden omenesc, fără pământ lipită,
Cu Suflul Făcător în ochi ca de copile
Fără de amintiri, uitare sau neşansă,
Fără osânditori puşi să le stingă sensul
Mişcării pământeşti, motiv etern de transă,
Unui ostenitor, poemul prim şi versul.

Cu zbaterea de stele erai mereu certată,
Să nu-ţi divulge rolul de palidă poveste,
Bolta o scufundai în marea ferecată
Cu lanţuri ruginite, cu chin, fără ferestre,
Urgia ta mondială o-ntruchipau feciorii
Îmbătrâniţi în zile de agonia toată,
De depravări şi jertfe, de legământ cu norii,
Nesăturată scenă, cu răsuflarea moartă.

În mijlocul strânsorii cu dor apocaliptic
M-ai aşteptat cu braţe de fier, întredeschise,
Cu mângâiere sacră, primită încă zilnic,
Ce îmi părea cuminte, în firile aprinse
Mă îmbătam constant, ademenit de toamnă,
Certat şi eu cu sorii, certat cu aşternutul
De flori lumeşti şi albe, cu adiere calmă,
A tale păzitoare de când era-nceputul.

Nu te-ai temut de mine, făţarnicul valet
Al dragostei terestre, a ceea ce nu iubeai,
Cunoscătorul tainic, al stelei şevalet
Pe care te schiţam, în colţul meu de rai
Umpleam cu tine pânza, cu golul tău din trup,
Simţeai zvâcnirea, Ana, simţeai spiritul viu
Al celui pentru care Lacteele se rup,
Al tău bun creator şi al iubirii fiu.


                      Actul II
                     Blestemul
( Ana renăscută, primul semn apocaliptic, poetul salvator)

Am terminat tabloul, vino şi te priveşte
Ana, copilă nouă, ca mana din Egipt,
Răul nu îl mai ai, nimic din prima zestre,
Dezordine vitală cu care ţi-ai înfipt
Ţăruşii neiubirii în fiii mei tembeli,
Păcatul desfrânării în fiicele comune,
Apucătura rece, cu ochii efemeri,
Întreaga toleranţă de zid fără de nume.

Nu-ţi place ipostaza de chip iconografic,
Vroiai să te întinzi cu ura înspre vest,
Să nimiceşti materii până în portul galic
Şi viaţa, şansa pură, să-ţi fie crud incest,
Vicleană ţesătoare a inimilor roşii
Cu ochi de Salomee, cu tonul agravat,
Se îndârjesc trecuţii şi se-mblânzesc nervoşii
Acum, când eu, beteagul, de păr te-am ridicat.

De ce-mi blestemi sărutul cu spume din ocean
O, Ana, neiubito, baladă frământată,
Apocalipsa ta întârzie un an
Şi până vine, strigă spre munţi, să fi iertată
De toţi îndrăgostiţii din închisori şi grote,
De toţi nemuritorii ce te doresc răpită
În haina mea de piele, în glasul fără note,
Tot blestemând sfârşitul cu vorba nesimţită.

Numele selectat pentru acest poem reprezintă reperul sacru al neamului românesc, Ana, jertfa supremă, transpusă aici în personajul negativ al neiubirii actuale.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu