Anotimpuri

    Primăvara

Cerul, copilul născut din lumină,
Învie pe rând munte, om şi ocean,
Memoria ta stă lipită de geam,
Piciorul meu greu se afundă în tină.

Cărarea e moale şi moale ţi-e gândul,
Mai sunt două ceasuri şi poţi să mă vezi
Scăpat din celula bolnavei zăpezi,
Din locul în care stăpân e doar vântul.

Pe muntele tău s-au schimbat interpreţii,
Sonatele fine îmi par neştiute,
Zăpada ucisă cu raze abrupte
Prohodul şi-l cântă pe marginea vieţii.

Ajung imediat, să nu-ţi uiţi cuvântarea,
Vocalele toate pronunţă-le bine,
Sunt surd şi murdar, sunt bolnav după tine,
În părul tău blond voi găsi vindecarea.

Odihnă îmi cere pământul din piept
Şi stau, doar un ceas, lângă trunchiul uscat,
Îmi trag răsuflarea, de vânt legănat,
Iar capul îl plec peste umărul drept.

     Vara

Îmi arde obrazul, din cer mă pleznesc

Văpăi prea fierbinţi, în grabă tresar,
Pe gât am un iris şi-n palme altar
De fluturi cuminţi, cu rost îngeresc.

În somnul meu tâmp a trecut primăvara
Cu jertfe de flori presărate pe munte,
Iertările toate vor ştii cum să umple
Podoaba ta, blândo, când va veni seara.

Purced negreşit, mă revolt, mă afirm
Ca bravul Ulise, cu galben pe frunte,
Nu mai recunosc nimic de la punte,
Pe stânci e alt gri, piscul e mai infirm.

E vară, iubito, e cald şi e trist,
Mai am înainte o mie de coţi,
Rămâi în fereastră cât încă mai poţi,
Culege-ţi răcoarea din pomi şi din şist.

Se-ntunecă firea de foame, de calm,
Cărarea se-nchide ca spuma din lapte,
Mă face să-mi caut sălaş peste noapte
În scâncet de râu şi în versuri de psalm.

     Toamna

Îţi văd silueta proptită de cer,
Nebunul onest cu alura pustie
S-a rupt prematur de vara târzie
Şi nu a crezut într-un joc efemer.

Sunt eu, voi veni, într-un suflet de vin,
Cu Bachus pe urme mă-nchin la-ntâmplare,
Căsuţa ta albă se-arată în zare
Şi sfinţii-şi sărută cerul preasenin.

Mă ţin de copacii cu tablă de-aramă
Şi merele cad în Edenul tentant,
Fecioarele toate mă cred ignorant
Şi părul îl lasă pe umeri de damă.

Suspină, umano, nu-mi vezi blasfemia,
Nevruta mea jale din merii roşcaţi,
Pe cer cad luceferi, în vale cad fraţi
Răniţi de ciorchinii ce-şi apără via.

Pesemne că sunt nevoit să arunc
Aroma de nimfă lăsată pe brumă,
Voi fi ocărât, hai, vino şi du-mă
Spre casa din vârful cu plânset de prunc.

     Iarna

Odaia ta strâmtă, cu ochi îngheţaţi,
Ne lasă senili, între mit şi real,
E frig, necăjito, te du mai în deal
Şi adă feciorii de soare uitaţi.

Să facă ei focul, să-ţi cânte de silă
Supuşii nerozi ai vecinelor tale,
Mă lasă un gând să mă duc înspre vale
Cu tot cu amor şi fără copilă.

Aşteaptă-mă iar, voi veni negreşit
Cu mucuri de chin şi sudoare pe frunte,
Lovit, biruit de poverile crunte,
Cu palme de fier spintecat, părăsit.

Să nu-ţi fie teamă, te du prin vecini,
Fecioarele toate-ţi vor da de mâncare
În blide de lut, în căuş de răbdare,
Pământul întreg şi un braţ plini de spini.

Eu sunt călător, lunatec, barbar,
În anii călcaţi de picioarele tale
Îţi scriu cu amor, pe hârtii şi petale
Ajung, fericito, şi-n braţe iţi sar.